duminică, 25 noiembrie 2012

Lacrima de Safir





Violette îşi strânse mai bine în jurul său pelerina albastră, nu se aşteptase să fie atât de răcoare în dimineaţa aceea de aprilie. E drept şi dacă s-ar fi aşteptat tot nu ar fi avut ce să facă. Pelerina ponosită era singura haină care ar fi putut să o apere de frig dar lungii ani care trecuseră peste ea îi subţiaseră stofa aşa cum îi furaseră culoarea. Aşa se întâmpla la urma urmelor cu toate: oameni sau lucruri, timpul le fura strălucirea în trecerea lui leneşă.
Timpul nu atingea nimic şi totuşi alunecarea lui peste lume ducea la înflorire şi decădere, nimic nu era veşnic, pantha rei. Ajunsă cu gândul aici Violette se opri şi aruncă o privire rapidă în jur apoi zâmbi. De parcă ar mai fi contat acum ce gândeşte, putea să spună orice voia chiar dacă era anul 1460 şi ea locuia în Arras.
De fapt locuise, dacă avea să supravieţuiască zilei nu se putea întoarce  niciodată.  Poate într-o zi una din urmaşele ei dar nu o fiică, poate o nepoată, poate peste vreo câteva generaţii cineva se va întoarce să recupereze frântura de magie pe care avea de gând să o lase acolo pe malul bătrânului Scarpe.
Se opri, închise ochii şi privi de data asta cu atenţie în jur, ochii erau înşelători dar ochii minţii nu te minţeau niciodată, descoperi numai câteva veveriţe şi o vulpe, nici un pericol din partea lor.
Începu să sape încet cu pumnalul consacrat ritualurilor, avea nevoie de o groapă adâncă dar îngustă, avea nevoie de delicateţe ca nu cumva să fie vizibilă odată astupată. Gândurile îi rătăceau la vremurile fericite ale copilăriei, la vremea când magia nu era un pericol de moarte.
De la magie pornise totul, era o combinaţie a poveştilor despre Lacrima de Safir şi a celor despre vrăjile ei de dragoste. Cumva ducesa de Burgundia ajunsese la concluzia că dacă Lacrima ar fi a ei nici un bărbat nu i-ar  rezista nici măcar regele .
Apă trecută de mult peste pietre, nu mai conta cum pornise totul, groapa era acum suficient de adâncă să ascundă secretul, desprinse bijuteria de la gât cu greu, era parte din ea. Era un cadou de la naşa ei. Îl primise în ziua în care împlinea 7 ani , în ziua în care magia se deschisese în faţa ei şi în cei 14 ani care urmaseră nu se despărţise de el nici o secundă, ascuns sub haine.
Poveştile spuneau că era de fapt o lacrimă a zâna Mélusine pe care  o strămoaşă o primise de la aceasta şi că încă de atunci le dăduse femeilor din familia Tannoye putere asupra elementelor naturii şi asupra inimii oamenilor. De atunci trecuseră sute de ani şi pandantivul trecuse din generaţie în generaţie dând putere şi îmbogăţindu-se la rândul său.

Magia familiei se întemeiase, poate, cândva pe puterea Lacrimei de Safir dar între timp femeile învăţaseră multe, despre plante, despre lume, despre oameni. Violette se întrebase de multe ori dacă fără amuleta sa ar mai fi putut comanda minţilor şi inimilor dar nu avusese niciodată curajul să încerce.
Acum trebuia să renunţe, fugise din Arras dar nu era sigură că avea să le scape urmăritorilor ei, dacă aveau să o prindă Lacrima nu le va cădea în mâini, piatra străluci fugar ca un zâmbet amar în timp ce o catifea albastră o ascunse de lumină. Mâinile îi tremurau când puse preţiosul pacheţel în punga de piele şi apoi în adâncul gropii proaspăt făcute. De peste o mie de ani Lacrima se odihnise  pe inima unei Tannoye, ceea ce făcea acum era o trădare dar totuşi una care putea fi iertată.
Astupă groapa, apoi o acoperi cu bucata de iarbă pe care o jupuise cu grijă de deasupra. Nu avea să pună nici un semn dacă era menit ca Lacrima să se întoarcă atunci va da ea însăşi un semn.
Porni grăbită spre Sud deşi orice direcţie era la fel de bună câtă vreme se îndepărta de ascunziş. Era obosită şi parcă lipsită de talisman redevenise un simplu om, nu mai era vrăjitoarea care putea opri apa cu un semn al mâinii şi putea aprinde focul iubirii cu un mănunchi de flori şi o vrajă, era Violette de Tannoye, un om ca toţi oamenii.
Au prins-o două zile mai târziu, bărbaţi înalţi călărind cai puternici şi au dus-o în faţa ducesei de Burgundia. Stăpâna nu mai avusese răbdare să îi fie adusă prizoniera la castel ci ieşise ea însăşi în întâmpinare. Arras cu tribunalul lui erau departe aşa că judecata s-a ţinut într-un crâng rotund de stejari şi cu greu poate fi descrisă furia ducesei când a aflat că asupra vrăjitoarei nu se găsise nici o  bijuterie.
Nimic nu a dat rezultate gura prizonierei se încleştase în tăcere şi ochii ei la fel de albaştri ca Lacrima de Safir priveau cu mult dincolo de călăii ei.  Nici măcar nu tresărise când vârful cuţitului îi crestase în fâşii adânci pielea albă în speranţa că durerea o va convinge să spună unde ascunsese talismanul.
A îndurat totul în tăcere iar soldaţii care îi pregătiseră rugul au jurat până pe patul de moarte că vrăjitoarea însăşi se transformase într-o flacără roşie dansând în mijlocul focului.
Legenda spune că în fiecare an în ajunul zilei de 1 mai, în noaptea vrăjitoarelor deasupra locului în care a fost îngropat talismanul joacă o flacără albastră pe care nu o pot vedea decât urmaşele familiei Tannoye, dar de atunci familia s-a împărţit în cele 4 vânturi şi multe din poveşti s-au pierdut.
Dacă ai trecere prin Arras în noaptea Walpurgiei priveşte cu atenţie malurile bătrânului Scarpe, cine ştie dacă nu cumva eşti moştenitoarea Lacrimii de Safir iar  străstrăstrăbunica ta a fost o Tannoye aruncată de istorie în lumea largă.
blue fire goddess neon pictures, backgrounds and images
A fost SuperBlog 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis