Spania, corida

So, cine aşteaptă un blog cursiv temporal nu are decât să aştepte. Vacanţa în Spania va începe cu un eveniment din mijlocul ei şi anume corida, care mie una mi s-o părut event central.
        Nu am idee când şi de ce au apărut coridele şi nici nu am de gând să mă informez, cert e că mi-au amintit cumva de luptele de gladiatori din momentul în care am văzut interiorul arenei.
      Arhitectural arena din Madrid, cea pe care am văzut-o pentru că nu exclud posibilitatea să fie mai multe, este  impresionantă, cu influenţe masive maure, dar în fond arhitectura Spaniei întregi a fost influenţată în sensul acesta.
      Aminteşte mult de Colosseum  şi poate de asta lupta cu taurii mi-a apărut ca o imitaţie a luptelor cu gladiatori, una în care zarurile sunt măsluite în favoarea omului.
          Prima parte este spectaculoasă, arena plină, mişcarea hipnotică aproape a evantaielor, soarele scurgându-se în ritm leneş printre coloane. Publicul e pestriţ: turişti curioşi, moşi care bat lejer 90 de ani şi pe care plasatorii trebuie să-i care efectiv de câte un braţ pentru a-i cocoţa la locurile lor, babe de cam aceeaşi vârstă cu ochii strălucind de anticipaţie, oameni în toată firea dotaţi cu pahare de bere în care plutesc cuburi de gheaţă. Iniţial ochii îţi sunt furaţi de defilarea participanţilor, de culorile vii, de fireturile strălucitoare din „traje de luces” costumele de toreador.
        Nici intrarea taurului nu este rea, este negru lucios şi în păr îi sclipesc panglici a căror culoare îi arată provenienţa. Iniţial pare un joc în care capele colorate flutură ici şi acolo făcând animalul să alerge furios între ele. Prima fază a spectacolului amuzament şi uimire.
          Joaca se termină la apariţia picadorului. Cocoţat pe un cal legat la ochi, cu picioarele protejate în scări de metal şi dotat cu o lance, picadorul elimină noţiunea de luptă egală. Înfige lancea în muşchii gâtului taurului provocând o pierdere masivă de sânge şi o slăbire a acestuia. 
         Calul este o victimă colaterală, deşi de prin 1930 poartă un fel de apărătoare, aceasta este ineficientă atunci când taurul  luptând împotriva lancei încearcă să-l ridice în coarne sau îl striveşte în peretele arenei.
         Deja începe să nu-mi mai placă sportul acesta, dacă o fi sport, pe lângă mine trec plângând două englezoaice blonde ca păpădiile. Eu mi-s stoică îndes cu îndârjire un şerveţel pe sub ochelarii de soare şi ascult comentariile autohtonilor din spate care dau sfaturi cum dăm noi la fotbal
          Din nou rezistenţa şi furia animalului este testată cu capele colorate şi apar în scenă cei trei banderilleros, care în fugă încearcă să înfigă în umerii taurului un fel de steaguri montate pe suport de metal ascuţit la capăt. Teoretic fiecare din ei are câte două banderillas de pus, asta nu înseamnă că va reuşi din prima sau din a doua sau din a treia. Deja ţin cu taurul.
         După toate astea apare în arenă şi celebrul matador, cel care va ucide taurul, teoretic cu graţie dar teoria şi practică rar au ceva în comun.
        Deja mare parte din sângele animalului a curs în nisipul arenei, e obosit şi ameţit de efort şi durere. Asta face mai degrabă ridicolă seria de paşi de dans şi răsuciri pe care matadorul o face în jurul lui agitând capa roşie. 
          Da, poţi dansa foarte aproape de un animal istovit, felicitări! Taurul atacă mai mult sau mai puţin violent după câtă viaţă mai are în el capa roşie. Isprava asta trebuie terminată în maxim 20 de minute aşa că matadorul nu are mult timp să se împăuneze. Ar trebui dacă ar fi capabil să aducă taurul într-o poziţie din care să-l omoare curat cu o sabie înfiptă între umeri secţionând aorta şi străpungând inima.
     Aşa cum spuneam priceperea toreadorilor lasă de dorit aşa că după o primă sabie pe care uneori se poate încăpăţâna să o înfigă în taur de vreo 4 sau 5 ori fără a ajunge la rezultatul urmărit, se apelează la o a doua sabie cu care ar trebui să secţioneze măduva, din nou dacă reuşeşte.
       Dacă nici asta nu reuşeşte atunci un al patrulea personaj va scuti animalul de chinuri cu un jungher într-o moarte complet lipsită de vreo graţie.
       După eforturile concentrate a vreo 9 oameni taurul a căzut, nu ştiu dacă a şi murit, este scos de pe arenă de un echipaj de catâri şi când credeam că s-a terminat o luăm de la cap cu alt taur şi alt matador.
        Nu am idei câţi tauri mor în medie la o coridă, asta avea în program 6. Am stat la primii patru ţinând pumnii pentru fiecare taur, sperând ca de data asta să câştige el. Când mi-a devenit clar că matadorii numărul 5 şi 6 sunt de fapt numărul 2 şi 3 care au evoluat cu graţia unor ghete în prima parte a coridei m-am decis să plec.
        Dacă  pe undeva există o definiţie a coridei prezentată ca lupta egală dintre omul curajos şi taur este un fel de mare minciună publicitară, nu este nimic egal în lupta asta şi dacă cineva s-ar gândi că rănile provocate taurului sunt motivate de diferenţa de greutate dintre el şi toreador, că astfel se echilibrează forţele, poate ar trebui să se întrebe dacă adevărata forţă a omului e cea dată de fizic sau de inteligenţă. Diferenţa de forţă ar trebui contracarată prin pricepere, prin tehnică şi nu printr-o scurtătură artificială.
 Corida este o uriaşă iluzie că omul prin el însuşi ar putea să domine taurul. O iluzie care localnicilor le place sau poate le place pur şi simplu violenţa asta inutilă, la plecare am coborât în acelaşi lift cu trei doamne de peste 60 de ani bucata, veneau şi a doua zi, aveau abonament şi erau încântate că urmau să-l vadă pe Rafaelito, oricine o fi fost şi acesta, aparent un matador mai bun decât cei din ziua aceea.
         După ce am văzut de 4 ori povestea asta repetându-se concluzia mea cu privire la rezultat este că un bou a omorât un taur şi asta spune tot