Hallstatt

Mdaaaaa, azi, de fapt de aseară a început să mă bântuie una din aventurile de vacanţă. Este numa’ vina lu’ Lulu că ea mi-a adus aminte de povestea asta.
        Eram cam în a 6-a zi a vacanţei mele teutone. Spre deosebire de vacanţa de anul trecut în care legendele Pragăi şi Vienei îmi fuseseră picurate în auz, mai calm sau mai tumultuos, mai serios sau mai vesel, acum eram în a 6 a zi de tăcere încrâncenată a ghidei (cine s-o mai duce vreodată undeva cu agenţia asta!) şi a 6 a zi de maltratare a urechilor mele delicate cu melopeile limbii germane.
       Era ziua destinată vizitării Hallstatt-ului, orăşel frumos situat în Austria, regiunea Salzkammergut, (nu-i aşa că sună într-un mare fel?).  Era a 6 a zi de treziri la ore inumane şi total neadecvate vacanţei. Dom’le să fim înţeleşi Gicu şi Mărin, nu funcţionează eficient dacă-s treziţi înainte de orele 8 sau treacă de la noi 7 şi ceva mărunţiş să mergem al lucru.
        Eh una din metehnele lu’ tanti ghida era să ne spună cu un zâmbet sadic, seara când ne cazam şi dispărea în necunoscut, „Mâine dimineaţă avem program lejer, plecăm la 7”
        Alooooo! Tantiiiii şi dacă e program încărcat ce facem? Nu mai dormim? Plecăm al 7 însemna un duş chiaun de somn pe la 6, 15 dimineaţa. micul dejun la 6,30 (aici îi găsesc de vină şi pe nemţi, cum măh să serveşti micul dejun în creierii nopţii?), aburcatul în cameră spre recuperarea bagajelor şi înghesuitul în autocar spre inventariere. Nici nu mă mai mir că toată vacanţa mi-am petrecut-o cu o ciocolată în mână, trebuia să recuperez cumva lipsa somnului.
    Revenind la a 6 a zi, pentru înţelegerea totală a evenimentelor trebuie stabilite câteva chestii de fundal.
       Io, care este pe persoană fizică, m-am născut hipotensivă şi am toate şansele să mor aşa. Adică a fost nevoie să mă calce o maşină şi să fiu în stare de şoc pentru a avea tensiunea 10 cu nu ştiu cât, adică aproape normală.
        Pe cale de consecinţă înălţimile nu-mi priesc, de nici o culoare, la asta se adaugă o altofobie sănătoasă, căpătată în urma căderii graţioase de la etajul 2 al unei case prin tinereţe.
        Trezitul de dimineaţă lasă urme nesănătoase asupra personalităţii mele, fuarte drăguţe de altfel , iar parcurgerea cu autocarul a unui drum în care de la fereastră vedeam fie neşte prăpăstii destul de abrupte fie pereţi de tunel nu erau de natură să ajute.
     Pe de altă parte nu am ştiut că vom coborî în mină, ca atare am plecat de acasă dotată cu papucii mei buni la toate, mai puţin la o temperatură constantă de 8 grade Celsius. Ca o consecinţă directă mi-am pierdut ceva timp în Viena căutând neşte încălţări adecvate evenimentului. Şi am găsit, la Zara, la copii, aparent acolo toată lumea trăieşte pe picior mare, cu vreo 2 numere mai mare decât piciorul meu personal.
     În dimineaţa atacării Hallstatt-ului am descoperit că după ce îmi odihnisem picioarele, şi şoşonii de la copii îmi erau mai lărguţi, dar în lipsă de ceva mai breaz mi-am pus  şosetele,  mi-am băgat picioarele cu încredere şi am pornit vioi la drum.
  Deci, debarcăm în oraş pe la 8 şi ceva mărunţiş, ne regrupăm şi merem la casa de belete ca să ne dăm cu funicularul vreo 2000 de metri, îmi fac de lucru  plimbându-mă prin zonă, numai să nu mă mai gândesc al ce mă aşteaptă.

        Proastă idee, în vreo 10 minute încep să-mi simt din ce în ce mai acut încălţările lucrând discret dar decis la producerea unor băşici pe călcâiele din dotare.
      Tanti ghida a reuşit să ia biletele şi în acelaşi timp s-o piardă pe doamna mă-sa, o femeie de treabă la vreo 80 şi de ani a cărei ocupaţie în viaţă era să se piardă peste tot, o recuperăm pe MAMA de la toaletă şi reuşim să ne aşezăm la rând să intrăm la funicular.
         Ai dracului nemţi dom’le, nu numai că pe belete scria în clar fix ora şi minutul la care trebuia să te îmbarci, dar ăştia nu au dom’le ca la noi în societatea civilizată oameni al intrate care să-ţi rupă beletul. Nu şi nu că aşa sunt ei încăpăţânaţi, trebuie să ţii beletul să citească automatul codul de bare.
         Dap, dar noi venim din Românica, unii din noi de la Călăraşi City, unde nu să iegzistă aşa ceva, aşa că un nene reuşeşte să plimbe beletul în sus în jos şi circular prin faţa aparatului până îl blochează. Înmărmurit calculatorul nu poate să mai citească. La fel de înmărmurit un austriac apare şi ne permite accesul manual în clădire.
       Mă rog, la vreo 15  din noi după care zice Gata, restul funicularul următor. Şi uite aşa începe drama, austriacul lipsit de sentimente a lăsat o duamnă să treacă despărţind-o de scumpul ei jumătăţoi (acesta cred că e un citat din Negruzzi, da’ n-aş băga mâna în foc)
        Austriacul, neamţ dom’le, nu pricepea telenovela, el ştia că are un număr de oameni care trebuie să urce în funicular, nici mai mult ca să permită accesul domnului, nici mai puţin ca s-o lase duamna să-l aştepte.
       Duamna la rîndul ei, nimic, ea fără jumătăţoi nu urcă, ghida ar fi încercat să aplaneze conflictul dar nu vorbea germană, până la urmă s-a găsit o soluţie de compromis, austriacul a lăsat un terţ să treacă de poartă şi să urce în funicular, iar duamna şi-a aşteptat jumătăţoiul lângă austriac.
         Eram de o oră în oraş şi deja reuşiserăm imposibilul, să-i întârziem pe austrieci cu vreo 5 minute, ştiu la noi acasă e infim, nici nu merită menţionat, lor le-am dat ziua peste cap.
         În funicular cred că a fost frumos, dar nu pot depune mărturie, deoarece era transparent, vedeam aşe hăul sub picioare şi am stat cu ochii închişi ţinându-mă vajnic de o bară, de parcă în cazul nefericit în care ne prăbuşeam bara s-ar fi deschis automat ca o paraşută salvatoare iar eu aş fi ştiut ce să fac cu ea evitând să aterizez în lac.
          De al funicular la Galeria Christina am mers vreo 20 de minute pe jos, efect băşicile de la picioare s-au spart şi au început să sângereze. Slavă Domnului am intrat în mină, unde în vreo 30 de minute au îngheţat ferindu-mă de alte suferinţe pe moment.

Salina nu m-a impresiona în mod deosebit, talentul austriecilor de a face din ea o afacere însă m-a cucerit.
        Defilam noi aşe frumos îmbrăcaţi în salopetele organizatorilor prin salină vizionând pe alocuri filmuleţe în germană şi jocuri de lumini.
        Ca să fim perfect fericiţi aveam şi ghid local, o tanti fix la fel de dezgheţată ca şi cea cu care pornisem de acasă. Femeia era convinsă că vorbeşte engleza, atât de sigură era de accentul ei încât tot timpul, dar absolut tot timpul a mestecat vioi gumă, ceea ce a deformat şi mai mult, presupunând că aşa ceva era posibil gergleza  ?) pe care o ciripea.
          Teoretic ar fi trebuit să ne spună cum s-a format depozitul de sare, bine că existau imagini şi ne-am dat seama aşe din poze ca analfabeţii. Oricum mi-a rămas întipărită pe vecie în memorie expresia „Und  zo”, pe care mintea mea necunoscătoare dă germană a tradusă-o prin „Şi deci”, repetat la fiecare patru cuvinte.
    Pentru că femeia se tot încurca şi în loc să depăşească altfel momentul izbucnea în râs, ghida noastră şi-a găsit momentul să strălucească şi numai ce o aud şi nu-mi vine a crede
     „Râde ca proasta, păi în mai când am fost cu alt grup, am avut un ghid extraordinar care vorbea engleza  bine şi care aşa frumos a explicat tot”
      Păi tantiiiii, ţipă în tăcere, Gicu, dacă matale ai auzit şi înţeles explicaţii frumoase în mai ce naiba te împiedică fundamental să ne împărtăşeşti şi nouă în iulie cunoştinţele dobândite?”
       Pe la momentul acesta devenise imposibil să-mi mai ignor picioarele şi m-am gândit că pot trăi şi fără explicaţii şi fără să mă cert cu ghida.
        Şi uite aşa ajungem la tobogane. Coborârea de la un nivel la altul al minei era asigurată de tobogane de lemn, e drept erau şi scări, dar numai ideea de a le coborî îmi trimetea săgeţele  de durere în rănile de la picioare aşa că mi-am zis
„Eh sunt numai 32 de metri, cam ca o săritură de la etajul 8, n-o să mori din asta” şi m-am decis în favoarea toboganului.
  Şi  aici a început o nouă saga, cum să ne explice poziţia corectă de stat pe drăcie, după escesul de detalii pe care ghida locală le dădea în limba ei iar a noastră le traducea pe toate coclaurile ai fi zis că ne pregătesc pentru neurochirurgie. Până când nemţoaica uitându-se la noi şi văzând că suntem majoritatea femei a avut o revelaţie tradusă instant de tanti ghida
       „Vă aşezaţi în poziţia în care vă aşezaţi la bob”
      Din momentul acesta m-am iluminat şi io şi pensionarele că doar toată ziua ne dădeam cu bobul prin faţa casei în România.
      Alooooo! Duamnelor singura mea legătură cu bobul e faptul că într-o iarnă trecând prin faţa televizorului am auzit că al start este echipa de bob din Jamaica şi m-am întrebat de unde dracu pasiune pentru bob în Jamaica.
     Cu chiu cu vai am coborât primul tobogan şi am ajuns la  al doilea, întâmplător ambele ghide au uitat să menţioneze că are 76 de metri, că io de la etajul 20 nu mă aruncam să fi ştiut că mă descalţ să cobor pe scări. Abia aşezată pe tobogan am avut sentimentul că e ceva mai înalt ca primul dar era prea târziu, deja coboram cu 22 de kilometri la oră, cu ochii larg deschişi, aproape ieşiţi din orbite şi ţinându-mi în braţe geanta proprietate personală de parcă descoperisem leacul pentru cancer  şi era în ea. Am pe undeva o poză care a imortalizat momentul şi pe care am achiziţionat-o la ieşire cu 5 Euro din cei mai bine folosiţi în viaţa mea. Pe de o parte certifică faptul că pot face orice, pe de alta că prostia umană e într-adevăr infinită.

      De aici lucrurile au început să devină plicticoase, mi-a mai plăcut numai cameră în care era pregătită saramura trimisă apoi la Ebensee prin conducte. Am reţinut abia acum, deşi sunt sigură că informaţia mi-a mai trecut prin faţa ochilor prin cărţile de chimie că o soluţie de apă cu sare poate suporta maxim 32% sare şi am descoperit că din tot grupul de vreo 50 de oameni mie saramura aia mi s-a părut „potrivit de sărată”.
        La final ne-am urcat în trenuleţ, nu conform instrucţiunilor ghidei care nu se ştie de ce ne tot spunea că pe trenuleţ se stă în poziţia „capră” şi am ieşit afară  la căldură şi lumină.
         Bine chinul personal a continuat fiind nevoită să cobor iniţial cu un lift la fel de transparent apoi cu nenorocirea de funicular şi după toate astea să fac turul de Hallstatt ca un adevărat erou cu picioarele sângerânde dar nu mai contează am făcut-o şi pe asta