Spania, corida

So, cine aşteaptă un blog cursiv temporal nu are decât să aştepte. Vacanţa în Spania va începe cu un eveniment din mijlocul ei şi anume corida, care mie una mi s-o părut event central.
        Nu am idee când şi de ce au apărut coridele şi nici nu am de gând să mă informez, cert e că mi-au amintit cumva de luptele de gladiatori din momentul în care am văzut interiorul arenei.
      Arhitectural arena din Madrid, cea pe care am văzut-o pentru că nu exclud posibilitatea să fie mai multe, este  impresionantă, cu influenţe masive maure, dar în fond arhitectura Spaniei întregi a fost influenţată în sensul acesta.
      Aminteşte mult de Colosseum  şi poate de asta lupta cu taurii mi-a apărut ca o imitaţie a luptelor cu gladiatori, una în care zarurile sunt măsluite în favoarea omului.
          Prima parte este spectaculoasă, arena plină, mişcarea hipnotică aproape a evantaielor, soarele scurgându-se în ritm leneş printre coloane. Publicul e pestriţ: turişti curioşi, moşi care bat lejer 90 de ani şi pe care plasatorii trebuie să-i care efectiv de câte un braţ pentru a-i cocoţa la locurile lor, babe de cam aceeaşi vârstă cu ochii strălucind de anticipaţie, oameni în toată firea dotaţi cu pahare de bere în care plutesc cuburi de gheaţă. Iniţial ochii îţi sunt furaţi de defilarea participanţilor, de culorile vii, de fireturile strălucitoare din „traje de luces” costumele de toreador.
        Nici intrarea taurului nu este rea, este negru lucios şi în păr îi sclipesc panglici a căror culoare îi arată provenienţa. Iniţial pare un joc în care capele colorate flutură ici şi acolo făcând animalul să alerge furios între ele. Prima fază a spectacolului amuzament şi uimire.
          Joaca se termină la apariţia picadorului. Cocoţat pe un cal legat la ochi, cu picioarele protejate în scări de metal şi dotat cu o lance, picadorul elimină noţiunea de luptă egală. Înfige lancea în muşchii gâtului taurului provocând o pierdere masivă de sânge şi o slăbire a acestuia. 
         Calul este o victimă colaterală, deşi de prin 1930 poartă un fel de apărătoare, aceasta este ineficientă atunci când taurul  luptând împotriva lancei încearcă să-l ridice în coarne sau îl striveşte în peretele arenei.
         Deja începe să nu-mi mai placă sportul acesta, dacă o fi sport, pe lângă mine trec plângând două englezoaice blonde ca păpădiile. Eu mi-s stoică îndes cu îndârjire un şerveţel pe sub ochelarii de soare şi ascult comentariile autohtonilor din spate care dau sfaturi cum dăm noi la fotbal
          Din nou rezistenţa şi furia animalului este testată cu capele colorate şi apar în scenă cei trei banderilleros, care în fugă încearcă să înfigă în umerii taurului un fel de steaguri montate pe suport de metal ascuţit la capăt. Teoretic fiecare din ei are câte două banderillas de pus, asta nu înseamnă că va reuşi din prima sau din a doua sau din a treia. Deja ţin cu taurul.
         După toate astea apare în arenă şi celebrul matador, cel care va ucide taurul, teoretic cu graţie dar teoria şi practică rar au ceva în comun.
        Deja mare parte din sângele animalului a curs în nisipul arenei, e obosit şi ameţit de efort şi durere. Asta face mai degrabă ridicolă seria de paşi de dans şi răsuciri pe care matadorul o face în jurul lui agitând capa roşie. 
          Da, poţi dansa foarte aproape de un animal istovit, felicitări! Taurul atacă mai mult sau mai puţin violent după câtă viaţă mai are în el capa roşie. Isprava asta trebuie terminată în maxim 20 de minute aşa că matadorul nu are mult timp să se împăuneze. Ar trebui dacă ar fi capabil să aducă taurul într-o poziţie din care să-l omoare curat cu o sabie înfiptă între umeri secţionând aorta şi străpungând inima.
     Aşa cum spuneam priceperea toreadorilor lasă de dorit aşa că după o primă sabie pe care uneori se poate încăpăţâna să o înfigă în taur de vreo 4 sau 5 ori fără a ajunge la rezultatul urmărit, se apelează la o a doua sabie cu care ar trebui să secţioneze măduva, din nou dacă reuşeşte.
       Dacă nici asta nu reuşeşte atunci un al patrulea personaj va scuti animalul de chinuri cu un jungher într-o moarte complet lipsită de vreo graţie.
       După eforturile concentrate a vreo 9 oameni taurul a căzut, nu ştiu dacă a şi murit, este scos de pe arenă de un echipaj de catâri şi când credeam că s-a terminat o luăm de la cap cu alt taur şi alt matador.
        Nu am idei câţi tauri mor în medie la o coridă, asta avea în program 6. Am stat la primii patru ţinând pumnii pentru fiecare taur, sperând ca de data asta să câştige el. Când mi-a devenit clar că matadorii numărul 5 şi 6 sunt de fapt numărul 2 şi 3 care au evoluat cu graţia unor ghete în prima parte a coridei m-am decis să plec.
        Dacă  pe undeva există o definiţie a coridei prezentată ca lupta egală dintre omul curajos şi taur este un fel de mare minciună publicitară, nu este nimic egal în lupta asta şi dacă cineva s-ar gândi că rănile provocate taurului sunt motivate de diferenţa de greutate dintre el şi toreador, că astfel se echilibrează forţele, poate ar trebui să se întrebe dacă adevărata forţă a omului e cea dată de fizic sau de inteligenţă. Diferenţa de forţă ar trebui contracarată prin pricepere, prin tehnică şi nu printr-o scurtătură artificială.
 Corida este o uriaşă iluzie că omul prin el însuşi ar putea să domine taurul. O iluzie care localnicilor le place sau poate le place pur şi simplu violenţa asta inutilă, la plecare am coborât în acelaşi lift cu trei doamne de peste 60 de ani bucata, veneau şi a doua zi, aveau abonament şi erau încântate că urmau să-l vadă pe Rafaelito, oricine o fi fost şi acesta, aparent un matador mai bun decât cei din ziua aceea.
         După ce am văzut de 4 ori povestea asta repetându-se concluzia mea cu privire la rezultat este că un bou a omorât un taur şi asta spune tot

El Retiro

Să ne înţelegem din capul locului, în materie de parcuri sunt snoabă, ar fi şi greu să nu fiu aşa de vreme ce am fost crescută cu ideea că la 10 minute de casa mea se găseşte cel de-al treilea parc natural ca mărime din Europa, adică serios îs 96 de hectare de parc şi un lac de vreo 4 hectare, e greu să mă impresionezi când eu de mică mi-am julit genunchii pe aleile lui.

Şi totuşi când am ajuns în El Retiro, m-a apucat aşa brusc cheful să importăm neşte spanioli care să facă şi din parcul nostru aşa o bijuterie micuţă.

Era, cred, doua zi de Madrid şi Maurice era tare reticentă în vizitarea coclaurilor, adică ea avea vise culturale, Prado, Reina Sofia şi ce alte muzee mai puteau fi găsite prin oraş, a fost totuşi de acord să-mi statisfacă gărgăunele şi să tragem o fugă până acolo.

Primul sfat despre El Retiro nu are de fapt nici o legătură cu parcul dar fiţi atenţi cu ce vă încălţaţi oameni buni. Cele două genii despre care povestesc s-au decis pentru încălţări uşoare, sport, cumpărate cu vreo 2 zile în urmă din Lugojul natal al lui Maurice, la prima vedere ideea a fost măreaţă mai spre seară ne schimbaserăm optica din păcate inutil.

Ca locaţie este foarte aproape de muzeul Prado, iar linia de metrou 2, aia roşie de pe hartă ( am apucat să vă spun că-s îndrăgostită de metroul Madridului?)are o staţie specială pentru Retiro, iar liniile 1 şi 9 au şi ele staţii nu foarte departe.

La prima vedere e un parc ca toate parcurile, mai ales văzut cu ochii mei de snob în materie şi apoi pe măsură ce te afunzi pe aleile umbrite bine începe să ţi se dezvăluie o altă lume.

La intrarea principală, presupunând că noi pe acolo am intrat te întâmpină lacul peste care veghează Monumentul lui Alfonso al XII lea şi care văzut la faţa locului te impresionează prin dimensiuni, scările care duc la el sunt tot timpul pline de turişti şi aparatele de fotografiat declanşează permanent, nu am traversat până acolo pentru fotografiile de rigoare ci ne-am continuat mersul leneş pe marginea apei printre vânzătorii de evantaie şi pălării.

Urmează undeva de-a lungul drumului cele două palate Velazquez şi Palatul de Cristal, construite pentru adăpostirea unor expoziţii şi ulterior transformate în galerii de artă.

Palatul de Cristal l-am admirat de departe, de pe malul iazului plin de ţestoase, Madridul cred că e patria ţestoaselor, pentru că erau în plină desfăşurarea filmările pentru o poveste de epocă în care erau implicate trăsuri cu cai, armuri şi domniţe cu rochii lungi, şi deşi nu am putut intra în clădire agitaţia colorată din jurul ei care părea de acum câteva secole bune parcă i-a dat un plus de farmec.

În faţa Palatului Velazquez, am reuşit să luăm şi prânzul care nu-mi aduc aminte în ce a constat dar ştiu că a fost însoţit de prima Sangria pe care o băusem în viaţa mea. Din acest moment fotografiile mele de Spania sunt pline de zâmbet pentru că aparent Sangria are şi acest efect de înveselire

Mi-a plăcut că din parcul central se deschide pe laterale grădini distincte, fiecare purtând semnătura unui….. habar n-am ce au fost oamenii, grădinari, arhitecţi peisagişti, oricum s-or numi au făcut treabă bună.

Mi-a rămas în suflet grădina semnată de Cecilio Rodriguez, cu aleile ei circulare, o grădină simplă ca un paradis, cu bănci şi coloane de piatră albă acoperite cu o dantelă de iederă, garduri de lămâiţă înflorită, şi arbori de Tuia tunşi atât de exact încât degetele lăsate să rătăcească pe suprafaţa lor erau surprinse să nu întâlnească moliciunea unei catifele.  Dacă ajungi aici şi ai suficientă răbdare vei convinge vedetele grădinii, vreo 15 păuni coloraţi şi albi să îşi deschidă cozile regale pentru nişte fotografii de poveste.

Nu trebuie să ratezi Rosaleda, bine pe asta nu trebuie s-o ratezi în nici un oraş spaniol, o grădină micuţă ca dimensiuni, rotundă, poate de aia mi-a plăcut mie atât de mult în Madrid, îmi împărtăşesc plăcerea pentru lucruri rotunde şi ovale, o grădină toropită de soare în care sunt concentrate atâtea sute de feluri de trandafiri încât parfumul te întâmpină cu mult înainte să o vezi şi te urmează cu mult după ce ai plecat din ea

Aproape de Rosaleda este Statuia Îngerului Căzut cu un Lucifer întunecat, înlănţuit cu şerpi şi apărându-şi ochii probabil de pedeapsa primită, dar la ora când am ajuns acolo, pantofii reuşiseră să-mi procure băşici însângerate aşa că m-am dovedit destul de insensibilă la frumuseţea monumentului, şi în ziua de azi când privesc fotografiile mi se pare că de fapt se apără de soarele pe care şi eu îl resimţeam din greu.

Din spatele statuii porneşte o alee largă ce te coboară spre Gara Atocha, undeva de-a lungul ei se găseşte Pădurea Amintirii, numită înainte Pădurea celor plecaţi, un număr de 192 măslini şi chiparoşi plantaţi în amintirea victimelor atentatului din 2004.

Probabil că ai avea nevoie de o săptămână să poţi asimila parcul acesta, cu statuile, fântânile şi colţurile lui care par complet separate de rest, aşa cum o făcea un pod japonez la care nu am idei cum am ajuns sau pe unde e mai exact în par. Dacă nu ai atâta timp rezervă-i măcar o zi întreagă, în care să te poţi opri pe băncile simple sub coroanele uriaşe ale pomilor, să stai întins în iarba proaspătă, nemişcat pentru a nu tulbura veveriţele care vor începe să ţopăie pe lângă tine  şi să îţi laşi mintea să meargă în urmă pentru a se întreba câte au trecut pe lângă uriaşul sequoia de care te sprijini şi câte vor mai trece după ce tu vei fi devenit de mult amintire.

El Escorial

Escorialul este frumos ca o poveste de Crăciun, da fapt ca să fim exacţi nu El Escorial are farmecul acesta ci San Lorenzo de El Escorial, orăşelul de munte care se întinde la poalele gigantului de piatră.

Eu l-am văzut în mai când câmpiile Spaniei erau îmbujorate de maci şi grădinile înecate de trandafiri, pe vremea când parfumul teilor te urma credincios ca un căţel în fiecare ungher al oraşului revărsându-se din parcul regelui şi din grădinile mai puţin nobiliare ale contemporanilor şi totuşi………în mintea mea peste porţile de piatră cenuşie arcuite peste străzi de aceeaşi culoare încinse corespunzător de soarele de mai, se întinde un strat de zăpadă alb strălucitoare transformând totul într-o vedere de iarnă.

Iniţial am mers pentru Escorial, El Escorial  cum ar spune băştinaşii, o mixtură rece de palat regal şi catedrală, de muzeu, pantheon şi galerie de artă dar ceea ce m-a încântat de fapt a fost orăşelul.

Despre Escorial nu am multe de spus, e uriaş, e rece, e impunător. Încă una din ideile regelui Filip al II-lea al Spaniei. E încă una din clădirile în care mie mi-e fost menit să mă rătăcesc şi surprinzător să îngheţ în plină vară.

Dacă aveţi de gând să-l vizitaţi vă sfătuiesc să apelaţi la un ghid, poveştile lor fac locul să prindă viaţă şi abia aşa vei fi impresionat de dormitorul regelui care comunică în altarul principal al catedralei pentru că regele era mult prea chinuit de gută pentru a se mai putea ridica din pat să participe la slujbă, vei fi surprins să afli că deşi regina era bine sănătoasă pentru egalitate de tratament aceeaşi soluţie a fost adoptată şi pentru dormitorul său aflat pe cealaltă parte a altarului.

Atracţiile obişnuite ale unui asemenea loc, încăperi imense cu tapiserii, picturi, fresce,  o sală a bătăliilor pe pereţii şi tavanul căreia sunt pictate bătăliile duse de spanioli, de principiu cele în care au câştigat.

Biserica? Uriaşă, şi extrem, extrem de rece, la propriu, este drept El Escorial era palatul regal de vară, dar dacă ai de gând să stai mai mult de 10 minute în biserică gândeşte-te la haine de rezervă altfel clănţănitul dinţilor te va împiedica să mai admiri ceva din graţia şi detaliile arhitecturii.

Ce îţi blochează mintea, bine de fapt pe a mea a blocat-o a fost realizarea bruscă a faptului că tot ce vedeam eu, coloanele alea uriaşe în care ar putea intra lejer un bloc de birouri şi bolţile parcă infinite erau făcute pe la 1560-1600, încă nu am depăşit perplexitatea înţelegerii că nici o maşină automată nu a avut vreo contribuţie la realizare.

De evitat cel puţin pentru mine, după experienţa nu foarte fericită cu Cripta Capucinilor din Viena, ar fi Pantheonul şi al regilor şi al principilor, nu că nu ar fi impresionante, o combinaţie de marmură de Toledo extrem de lustruită şi ornamente din aur, dar la urma urmelor şezi acolo şi te uiţi la sicrie, uite o chestie pe care am tot încercat să o evit prin vacanţe,  fără mare succes.

Cu adevărat frumoase sunt grădinile călugărilor, un joc ordonat de verde proaspăt tuns în iarbă, în gardul viu, e drept le-am văzut de sus dar mi s-au părut nişte grădini foarte sobre, fără explozii de culoare, jocul nuanţelor de verde din plante, forma perfect geometrică a designului şi alb-griul incert al pietrişului de pe alei, uneori o pată de culoare a unei şopârle verzulii dormitând moleşită pe pietrele încinse de soare.

Mi-a plăcut că în clădire, nu că n-ar fi avut unde, funcţiona o şcoală particulară sau mai multe, iar curtea uriaşă din faţa intrării era periodic invadată de ţânci care parcă dau viaţă locului.

Minunat în sine este oraşul, de la gară spre palat drumul te poartă pieptiş printre casă obişnuite ascunse la umbra pinilor, apoi prin parcul din jurul căsuţelor : Casita del Principe sau căsuţa de jos şi Casita del Infante sau căsuţa de sus, în fapt două palate miniaturale folosite ca reşedinţă de vacanţă situate într-un mare parc-pădure  cu alei botezate romantic : Paseo del Principe, Paseo del Rey şi mărginite cu castani, tei sau pini. Dacă ai suficientă răbdare vei putea să te conversezi cu veveriţele care populează parcul şi sunt destul de prietenoase.

Orăşelul în sine are un aer medieval, dar nu unul cenuşiu, e mai degrabă un ev mediu topit în mierea poveştilor, străzi în pantă şi întortocheate, pavate cu pietre cenuşii, care te poartă se sub bolţi din altă piatră, crâşme cu ziduri făcute să adăpostească în faţa maurilor, pieţe cu terase viu colorate şi ciubere uriaşe cu leandri.

Maşinile se strecoară timid pe străzile astea gândite parcă numai pentru picior şi în vreme ce ochii îţi fug din vitrina magazinului de cadouri în care îngeraşi de porţelan şi cristal se odihnesc pe mobilă miniaturală şi dantele din spumă de mare probabil la cât de fine par, ţi se pare brusc deplasat să fii îmbrăcat în blugi şi să nu plutească în urma ta pe caldarâm trena rochiei de bal.

Probabil nu te vei abţine să nu guşti uriaşele bezele pufoase sau omniprezentele gogoşi spaniole cu orice umplutură o poate născoci mintea umană şi dacă eşti în dispoziţie glumeaţă ai putea merge să mănânci la restaurantul chinezesc care e fix din altă poveste în oraşul acesta şi unde tu vorbitor de romgleză împreună cu ospătarul zâmbitor şi autentic chinez vorbitor evident de chingleză vă veţi chinui vreo 15 minute să cădeţi de acord asupra meniului scris în spaniolă şi probabil chineză mandarin sub privirea impasibilă a unor Budha rotofei şi a unor crapi koi extrem de coloraţi.

Una peste alta dacă eşti al Madrid rezervă-ţi o zi, mergi la gară şi porneşte spre Escorial, sunt numai 45 de kilometri şi trenurile lor sunt foarte eficiente, nici nu vei simţi când ai ajuns.