Jurnalul unui mag

Adevărul e că dacă ai citit o carte a lui Coehlo, le-ai citit pe toate. De ce ne mai batem totuși capul cu ele?

Azi despre Jurnalul unui mag despre care aș putea să vă spun atât : este rădăcina Alchimistului, adică varianta brută, descrierea pur și simplu a unui drum inițiatic, drum care peste ceva timp transfprmat în metaforă îl vom regăsi în Alchimistul.

Istoria aparent reală, dar nu pot nici să confirm nici să infirm acest aspect, al drumului spre Santiago de Compostela pe care l-a urmat însăși Coelho în parcusul inițierii sale în ordinul RAM.

La un nivel este plin de locuri comune, dubiile ucenicului, decizia de a renunța pe care o luăm atât de des în ceea ce facem exact înainte de apariția rezultatelor, lucruri pe care, ca în toate cărțile lui, ai sentimentul că le puteai spune sau scrie chiar tu, că le știai dinainte de a le fi citit și că ai fi putut la fel de bine să fii Coelho.

Cartea este divizată în capitole descriptive și exerciții RAM. Cum nu fac parte din ordinul respectiv nu am nici cea mai mică idee despre autenticitatea lor, dar, din câte am învățat până acum despre oameni sunt sigură dacă vrei să funcțioenze vor funcționa.

Unele din ele sunt excelente fie ca atare, fie lejer modificate, așa cum este exercițiul cruzimii   „De fiecare dată când îţi trece prin cap un gând care crezi că ţi-ar putea face rău – gelozie, autocompătimire, suferinţă din dragoste, invidie, ură etc – să faci astfel: înfigi unghia arătătorului la baza unghiei degetului gros, până ce durerea este destul de intensă. Concentreză-te asupra durerii: ea reflectă în sferă fizică aceeaşi suferinţă pe care o simţi în sfera sprirituală. Eliberează-ţi unghia numai când gândul ţi-a ieşit din minte. Repetă ori de câte ori e necesar, până ce gândul te părăseşte. Gândul va reveni din ce în ce mai rar şi o să dispară complet dacă îţi vei înfinge unghia în deget de fiecare dată când el apare”. 

În concluzie, dacă vă trece prin față cartea asta eu zic să o citiți și să îi încercați măcar o dată exercițiile, nu e nici o problemă dacă nu vă veți auzi Mesagerul, câștigul de a-ți disciplina gândurile negative va compensa cu siguranță.

Ultimul Imperiu

Nu mi-am propus să citesc mai mult în 2016, pentru că oricum citesc de câte ori am timp, constat că suntem la jumătatea lui ianuarie și am citit deja două cărți, bine am citit 7 dar 5 au fost recitite așa de vacanță, de an nou, nu sunt noi nu se pun.

Azi ne întâlnim din nou cu Brandon Sanderson, despre care simplist aș spune că scrie fantasy, după mintea mea el ca și Herbert sau George RR Martin  sau Tolkien este un ”făuritor de lumi”.

Este un grup de oameni care nu se limitează la a imagina povești în lumea noastră ci imaginează povești pentru care generează și o lume nouă.

Sigur, dacă te străduiești poți recunoaște ideile din spate pentru că în fond toate societățile de-a lungul timpului au funcționat pe baza acelorași principii. Sigur sunt și ei limitați la arhetipurile cunoscute nou, că deh nu îți poți imagina inimaginabilul, dar cumva, sub penița lor arhetipurile se rearanjează, lumile lor sunt lumea noastră privită printr-un caleidoscop.

Să revenim însă, Ultimul Imperiu, este prima din cele 4 cărți ale seriei Născuți din ceață și se învârte în locuri comune unei societăți: politică, religie, intrigi, tipologii umane, eroi și demoni.

Pe scurt pentru că nu sunt eu aia care să vă povestească vreo carte : este povestea unui grup de rebeli porniți să deie jos puterea absolută, răscoala împotriva unui zeu întrupat și tot ce implică ea.

Pentru un plus de savoare povestea este aromată cu magie: allomanție, feruchimie și hemalurgy ( nu îmi pot aminti cum a fost tradusă asta), trei ramuri ale magiei care la rândul lor se vor împleti printre intrigi.

Acum partea nasoală, dacă v-a plăcut Elantris o să vă placă și Ultimul Imperiu, numai că într-un fel cartea asta e mai complicată.

Lumea imaginată de Sanderson de data asta îți va cere mai multă atenție, mai multă capacitate de a ”vedea în spațiu” altfel luptele cu fiertragere și oțelîmpingere vor fi niște pagini fără rost din care nu vei pricepe mare lucru, o mai bună memorie pentru că vei avea de ținut minte, cele 8 metale obișnuite împreună cu efectele lor și numele cețurienilor corespunzători, în caz contrar ”arse curpu” te va obliga să ”dai o fugă ” la finalul cărții să îți amintești ce se întâmplă la arederea cu pricina.

Adăugați la asta cuvintele inventate, pe mine una m-a obsedat Kandra, deși nu pot spune cu mâna pe inimă că e un concept nou, numai că a trebuit să rețin fiecare din cuvintele astea noi, să le învăț semnificațiile pentru a înțelege pasajele în care apar.

În rest numai de bine, urmează să le citesc și pe celelalte din serie dar proramate în perioade în care mi-e mai lejer la muncă, să nu îmi complic viața inutil, prezenta carte are 800 de pagini și mi-a consumat 2 zile, prefer să le citesc pe fiecare la fel de nefragmentat.

Evident linkul din text vă va duce la magazinul în care se găsește Ultimul Imperiu

O pată galbena

Mă plâng uneori  des de prietenele mele, pentru că au obiceiul să dea buzna în viața mea cu problemele lor unele serioase, altele nu, dar toate reale.
Nu ar trebui să o fac pentru că așa am reușit să văd viața din mai multe unghiuri decât aș fi avut eu fizic timp să o văd.
Am trecut prin divorț și căutarea unui nou suflet pereche, să sperăm că a doua oară e mai bineď ceât la prima alegere.
Am trecut prin experiența cele care se gândea să se despartă de iubitul ei vineri iar luni a venit cu un inel de logodnă pentru că nu a știut cum să îi spună că nu e momentul.
Apoi a fost căsătoria care părea un răspuns la toate rugăciunile urmată de un soț care nu stă pe acasă și nu vrea familie.
Am văzut efectele pe larg ale tratamentelor hormonale pentru fertilitate și cum unele din ele nu au încetat nici după ani buni și al doilea copil.
Am vrut să  bat ceva doctori care au dat diagnostice greșite cu o siguranță apocaliptică și care erau să îi coste mult pe pacienții lor.
Am văzut depresia singurătății în unul și în doi, greutatea insuportabilă a lumii când umerii tăi singuri trebuie să o susțină și greutatea insuportabilă determinată și de susținerea lumii altcuiva pe lângă a ta.
Am trăit propriile mele tristeți și trădări și minciuni, am văzut oameni în toate situațiile posibile oprindu-se în loc cu lacrimi bine ascunse în ochi și întrebându-se în care direcție să o mai ia.
Nu vă imaginați că aș trăi în tragedia greacă, pe lângă toate problemele am văzut și toate bucuriile și ale mele și ale lor.
Nimic pe lume nu e total alb sau negru, trăim în infinite nuanțe de gri. Uneori, când devenim înțelepți  mai trântim în peisaj cu de la noi putere o pată galbenă sau verde sau roșie, știm bine că ea nu se potrivește lumii dar ignorăm bunul simț care ne șoptește disperat că lumea nu funcționează cum am citit noi în cărțile de povești.
Fericirea? Așa cum tot spun e o treabă pe care o faci cu mâna ta, tăind pe ici pe colo din poveștile cu care ai crescut până când le faci să semene cu realitatea ta sau invers mai adăugând realității până se contopește cu povestea. Cu timpul înveți să o descoperi, să te agăți de ea, să o amplifici, să trăiești zile și săptămâni întregi  la umbra unei fericiri mărunte.
Ce am învățat în plus? Că întotdeauna iarba e mai verde în curtea vecinului, mama se gândește cum ar fi fost viața ei dacă ar fi putut decide să se mute oricând, oriunde, soția că a greșit când a semnat, cea singură că trebuia să îl accepte pe ultimul măcar chiar dacă omul era un idiot, cei cu familie vor carieră , cei legați de un loc să zboare în toată lumea, cei singuri pe cineva cu care să îți împartă viața și invers.
Cei înțelepți se bucură de ce au și visează frumos, colorat la ce va fi, dar din păcate înțelepții sunt atât de puțini pe lume încât nu pot forma o masă critică. Încă!