Teoria Yusupoviana a cozii

Am jurat că ăsta o să fie blogul meu, totuși am ajuns la primul guest post al marelui meu prieten de la răsărit deși momentan mai occidental ca mine Yusupov

Prima întâlnire cu patria mumă a doamnei a fost brutală, nici măcar copilăria petrecută între maică-mea, convinsă că probabil tot eu am reușit cumva înaintea erei mele să determin și cele șapte plăgi ale Egiptului Antic, și vacanțele cu pronunțat scop educativ reformator în sânul poporului nu a reușit în nici un fel să mă pregătească pentru izbirea asta totală de civilizația română.

Evident ciocnirea civilizațiilor s-a datorat maică-mii și cum eram încă minor la vremea aia m-am trezit în țara vecină și prietenă fără să mă fi întrebat cineva despre preferințele personale, nu că acum fiind major de mult și mare rău s-ar obosi vreuna din doamne să mă întrebe.

Dacă aveam impresia că rusul verde e pregătit pentru orice a trebuit să mi-o revizuiesc rapid și cu scuzele de rigoare obiceiurile băștinașilor fiind capabile să răsucească neuronul unora muuult mai pricepuți ca mine în tulburările personalităților nervoase. Maică-mea de exemplu a părut complet adaptată fenomenelor.

Din care fenomene cel mai des întâlnit era ”coada”. Nu conta la ce, nu era important dacă le trebuia sau nu ce se vindea, nici măcar dacă le plăcea, în genele lor există undeva codată extrem de complex o dependență față de fenomenul cu pricina.

În cele mai neașteptate momente ale zilei și vieții mele pe străzile urbei se stârnea așa un vânticel de opinie și în maxim 5 minute mai ceva decât veteranii mamei Rusii, în fața unui aprozar, la bilete la cinema sau la pâine se organiza cu mare talent o coadă.

Și nu oricum ci cu maxim spirit de răspundere, babe moarte de mult care insitau încă să se preumble ca și când ar fi vii se călcau în picioare cu plozii cartierului, moși cu pălării antebelice se călcau pe blugi cu depechiștii, nu existau diferențe de vârstă, sex sau naționalitate toată lumea călca elegant pe toată lumea.

Ba nu, de naționalitate existau că eu a trebuit să merg destul pe jos până mi-a demonstrat olteanca din dotare modul corect de folosire a coatelor pentru a avansa cu spor în coada de la troleu.

Și chiar când am învățat tehnica a trebuit cu jenă în priviri să recunosc că nația rusă nu e la fel de dotată, pur și simplu coatele noastre nu au gradul necesar de ascuțire și indiferent cât aș potrivi unghiul de penetrare în coasta vecinului nu o să obțin niciodată aceleași efecte.

Paradoxal ciocnirea cu țara mumă a doamnei a făcut in mine un rus mai bun. Slava Rasii

PS Abia cum mă gândesc că incapacitatea mea de a înțelege toate profunzimile tehnicii de organizare a unei cozi perfecte a determinat refuzul îndârjit de acordare a cetățeniei și eu care îmi luasem păcate pe iapa lu Ștefan cel Mare. 

Madame Mallory și micul bucătar indian

                Madame Mallory și micul bucătar indian  a lui Richard C. Morais, e o carte care ar trebui să se vândă ca pâinea caldă într-o țară atât de obsedată de concursurile între bucătari, e o carte pe care nu ar trebui să o citești decât după ce ai mâncat cu o cană de ceai sau un pahar de vin lângă tine pentru a te concentra și asupra acțiunii sau personajelor și nu numai asupra gusturilor pe care mintea le imaginează din marea cuvintelor indiene sau a ingredientelor cu care suntem noi obișnuiți.

Dacă vi se pare că haute cuisine e un nou El Dorado citiți cartea asta care arată și cealaltă față a oglinzii, lupta cu TVA-ul, lupta cu sindicatele, orele lungi de muncă susținută, perioada de ucenicie în care speli doar vase sau te ocupi de jumulirea păsărilor.

Alergătura permanentă după reinventare până când mâncarea devine atât de fusion încât își pierde înțelesul de bază.

E o carte despre mai mult decât mâncare, o carte despre intoleranță, despre părăsirea locurilor pe care le iubești, despre ieșirea din zona de confort, despre oameni în cea mai mare parte și despre lecțiile pe care le au de învățat.

”- Acum câteva săptămâni, un turist fără minte a intrat prea repede cu mașina pe aleea de la fermă și a călcat-o pe mama acelor șase boboci. Când se întâmplă așa ceva, s-a zis cu ăia mici. Celelate rațe îi ciupesc până-i omoară. Dar pasărea aia bătrână a avut grijă de bobocii fără mamă. I-a lăsat să se alăture bobocilor ei.

-O, înțeleg.

-Non, non, madame. Rața aia o să moară de bătrânețe. Eu n-o omor. Pentru ce? Un ficat? Nu aș mai putea să dorm noapte. Imagnează-ți : o rață care e mai bună ca un om. Nu pot să-i fac nici un rău”

Am citit în recenzii că ar avea un loc comun cu Ratatouille dar în vreme ce deviza lui Gusteau era că ”oricine poate să gătească”, aici întâlnim opinia că există bucătari înnăscuți și că numai ei vor ajunge starea de graței necesitată de haute cuisine .

În general dacă nu ești dispus să metidezi asupra unor  chestiuni ca diferențe culturale, dezrădăcinări și intoleranță, privește cartea asta ca pe una de vacanță, o lectură ușoară olfactivă și gustativă care te va lăsa mereu cu nostalgia unui gust bun, bildungsromanul unui bucătar pe care îl poți găsi aici pe hârtie sau ca ebook

Casa de la Riverton

Având în vedere că scriu din nou o recenzie a unei cărți de Kate Morton nu cred că e cazul să vă mai spun că îmi place cum scrie femeia.

Casa de la Riverton mi s-a lipit de suflet ca o experiență trăită înainte de a-i fi venit vremea, poate e din cauza stilului scriiturii, poate din cauza unei particularități proprii care mă face compatibilă cu vremea amintirilor.

De acum cred că nu vă mai așteptați la vreun rezumat al poveștii din partea mea, pot însă să vă spun că ne vom deplasa din nou între două linii temporale, prezentul și trecutul lui Grace, micuța slujnică de la Riverton din anul 1914 și actuala rezidentă a unui cămin de bătrâni, personaj care nu își deapănă amintirile ci își retrăiește trecutul, din ce în ce mai intens până spre final când trecutul va deveni mai viu pentru ea decât prezentul.

Citind cartea asta gândul mi-a zburat la Emma Harte a Barbarei Taylor Bradford pentru că sunt două experinețe identice aproape ca și condiții și totuși diferite în abordare și desfășurare.

Kate Morton nu zămislește un personaj hotărât să cucerească lumea, unul care să vrea să scape de sub jugul serviciului casnic, nu, Grace este conștientă de locul ei în lume, nu îl pune în discuție, ba chiar este atât de devotată familiei încât își sacrifică propria viață personală în acest scop.

Vom trece desigur prin primul război mondial, perioadă pe care autoarea este cumva fixată sufletește, peste efectele lui economice și umane, vom urmări povești de dragoste încâlcite și spre final, în ultimele pagini acea răsucire de situație atât de specifică în cărțile lui Kate Morton, acea schimbare care te face să crezi că vreme de 300 și ceva de pagini ai văzut de fapt lumea într-o oglindă și abia acum pe ultima sută de metri cineva te-a răsucit brusc la 180 de grade și toate lucrurile sunt așezate invers.

Din păcate pentru mine în fiecare din cărțile ei am intuit răsucirea, am știut finalul cu mult înaite de a ajunge la jumătatea cărții și sunt curioasă dacă și vouă vi se întâmplă asta, dar chiar și așa citesc până la final pentru a mă convinge că amândouă am ales aceeași oglindă, am văzut aceeași răsucire pentru personaje.

Și mai bună recomandare decât asta nu pot da, citesc până la final o carte despre care ghicesc cum se termină pentru că pur și simplu în place stilul sriitorului care face să apară din umbre decoruri și personaje năucitor de vii.

Și da, mi-a plăcut atât de mult cartea asta încât acum citesc ”Orele îndepărtate” de fix aceeași Kate Morton.

Cântul vrăjitoarelor

Cântul vrăjitoarelor trece pe lista mea de lecturi ca 3 cărți distincte pentru că are trei volume. Deja cred că anul ăsta începe să arate onorabil la capitolul lectură.

Ce putem spune despre cartea asta? În primul rând că e scrisă de o franțuzoiacă, așa să mai spargem monopolul de limbă engleză pe piața de fantasy.

În al doilea rând că are tot atâtea legături cu vrăjitoarele câte am eu cu școala de la magie de la Hogwarts. E drept că prin carte sunt numite unele femei așa dar de principiu ele sunt de fapt ființe magice : zâne, harpii, combinații dintre cele două, nu vorbim însă despre magia vrăjitorilor.

În al treilea rând nu lăsați cartea de mâna copiilor decât dacă i-ați  lăsa să citească Sandra Brown, epoca timpurie aia care la fiecare 20 de pagini se lăsa cu sex explicit.

Povestea în sine este întortocheată, extrem de întortocheată, cuprinzând comploturi în comploturi, până la final cred că nici autoarea nu mai știa cine ce planuri își făcuse, pentru că deși de-a lungul celor trei volume îți vine să crezi că Algonde (asta ar fi unul din personajele principale) și bunică-sa Presine, or să o scoată la capăt rezultă de de fapt lucrurile nu sunt așa simple cum cred ele.

În rest cartea e un amestec de religii, cu referiri la miturile atlante, cu reinterpretări ale religiei egiptene, druide și a legendelor franceze legate de Melusine și zâne.

Creștinii și islamicii numai trec prin cadru făcând ce știu ei mai bine afaceri între ei prin intermediul bisericii.

Nu aș merge până la a spune că e o carte bine scrisă, ba chiar pe alocuri stilul este enervant cu veșnica repetare a unor fraze ca ”În acea zi de .....” sau dialogurile care abundă în ”viața mea, sufletul meu” și alte pufoșenii de de gen, dar povestea în sine te poate ține în priză, adică am fost suficient de curioasă să iau și volumele 2 și 3 și să le termin de citit undeva la 4 noaptea, cred însă că pe mâna unui alt scriitor ar fi căpătat un plus de savoare, un farmec al cuvintelor bine îmbinate.

V-ați obișnuit deja cu ideea că eu nu fac rezumatul cărților dar vă pot spune că asta are de toate comploturi , războaie între oameni, între zâne, între oameni și zâne, după aia urmează relațiile între toată lumea în combinații mai mult sau mai puțin tradiționale, ceva religie, ceva legende,ceva istorie, ceva adevăr și veșnica luptă pentru putere.

Despre final nu se poate spune cum se termină de fapt povestea pentru că rămâne în coadă de șarpe, finalul fiind rezervat unui alt volum pe care probabil îl voi citi . Una peste alta Mireille Calmel și Cântul vrăjitoarelor ar putea fi o alegere potrivită pentru serile din ce în ce mai lungi de iarnă la o cacao caldă sau un vin fiert, mai ales că momentan e și cu o reducere de 50% din preț.

Magicienii

Când ajungeți la cartea asta nu vă luați după ce scrie pe a doua copertă, cel puțin nu după partea aia care spune că trebuie să o citiți dacă vă place Harry Potter pentru că legătura între cărțile astea e reprezentată numai de faptul că ambele au o școală de magie în ele.

În rest Magicienii lui Lev Grossmna este scrisă într-un registru grav, este o radiografie a  unui suflet depresiv care trebuie să treacă prin 572 de pagini pentru a realiza că nu te poți ascunde la nesfârșit de tine.

Sigur folosim metafore, dar unele transparente, îl privim pe Quentin renuțând la lume după lume, fără a fi cu adevărat satisfăcut măcar cu vreuna din ele, ce să mai vorbim de fericire, Brooklyn pentru Brakebills, Brakebills pentru Fillory, Fillory pentru Brooklyn. Nici unul din schimburile astea nu îl face fericit, dar asta nu înseamnă că o să renunțe la ele sau că va înțelege adevărul fundamental, că fericirea nu are de a face cu locul în care ești și condițiile exterioare sunt numai variabile pe care le poți corecta pentru a obține rezultatul dorit.

Dacă sunteți consumatori de fantasy veți recunoaște cu ochii închiși Fillory ca fiind Narnia precum și trimiterile la Harry Potter. O Narnia și o magie pervertită privită prin sufletul unui indecis și ăsta poate este cel mai grav păcat al omenirii din zilele noastre. Nu ne putem decide ce ne face fericiți și atunci suntem nefericiți și sabotăm lucrurile în care suntem implicați, indiferent cât de minunate ar fi.

Vom însoți un grup de tineri magicieni, care au o lume la picioare într-o altă lume, de poveste, în care se vor implica într-un război care nu e al lor încercând din greu să obțină ceea ce deja aveau: totul.

În întreaga poveste este țesută ideea că niciodată nu vom fi fericiți cu ceea ce avem, că pasărea de pe gard va fi mereu mai tentantă decât cea din mână și mai ales că, odată ce vom pune mâna pe noua pasăre ea își va pierde strălucirea.

Pe undeva, poate insuficient exploatată este și o posibilă definiție a magiei, ca un scurtcircuit în realitate care permite reconectarea lucrurilor cu numele lor și deschide calea sufletului spre materializarea a orice, indiferent cât de imposibil.

Una peste alta am găsit-o ca fiind o carte tristă dar amar de intereasantă, chiar am de gând să citesc și continuările care sper să ne poarte dincolo de explicația primară a căderii din Rai și anume că perfecțiunea ne plicitsește și ne seacă forța vitală, că suntem o specie ciudată care are nevoie de obstacole nu numai pentru a evolua ci și pentru simpla supravițuire, pentru a fi magicieni în felul nostru.

Aripi

Anul ăsta s-ar părea că o să îmi îndeplinesc norma la citit. Azi despre Aripi de Aprilynne Pike.

Este fără îndoială o carte pentru adolescenți, ceva în genul Amurgului dar lipsit de farmecul iubirii imposibile. Nu că în Aripi nu am avea parte de iubire sau de complicații din iubire dar nici una dintre relații nu este imposibilă, nici una din ele nu prezintă un risc în sine pentru eroina principală.

Cartea are elementele necesare pentru a ține un copil ocupat o după amiază, se citește ușor, nu pune vreo problemă de interpretare, este liniară, simplă și curată.

Dialogurile sunt nespectaculoase, emoția nu este deosebită, într-un fel chiar încurajază consumul de fructe și legume, eventual neprocesate și era să zic ascunde, deși de fapt e în plină vedere, o reclamă la Sprite. Chiar m-am întrebat citind-o cât a primit autoarea de la producător pentru treaba asta.

Pe scurt e o poveste cu zâne și troli dar nu una care să te țină cu sufletul la gură, mai degrabă o plimbare voioasă prin curtea școlii, mă rog, școală americană nu chiar școala copilăriei noastre.

Una peste alta dacă ai copii acasă, unii în jur de 14 ani, nu ar strica să o citească, dar nu e musai și nu o să ducă al vreo transformare spectaculoasă a felului lui de a vedea lumea.

Să mori tu?

V-am povestit cum mi-am făcut eu asigurare? Nu mai știu și nici nu am chef ăs caut pe aici, oricum nu avea legătură cu asigurarea în sine ci mai degrabă sosise momentul să verific dacă am capacitatea să plătesc lunar ceva pregătindu-mă pentru ratele casei.

Oricum dintre sute de mii de agenți de asigurare care m-au frecat la icre și mi-au sinucis bateria telefonului cu ”da numa un pic să vă spunem ce ofertă bengoasă avem noi” am ales o tanti care mi-a zis că ea vinde asigurări și dacă mi-o trebui vreodată ever veci s-o anunț și gata.

Nu a stat să îmi spună povești cu Jack și vrejul de fasole, cum cei 10 bani pe care îi dau îmi vor adice mai multe miliarde și fix de acolo o să în întrec pe Billică Gates.

Când tanti asta minunată care nu mă suna, nu îmi scria mesaje și nu mă alerga cu promoțiile pe stradă a plecat de la societate m-am trezit în locul ei cu o dementă care zici că mă născuse în calitate de pui viu așa mă alerga prin târg.

Plus că mă credea tâmpită, i-am zis cu ce mă ocup și că dacă io nu știu ce e ăla contract reziliat nimeni nu mai știe, totuși mă suna apocaliptic cu vreo lună înainte de data rezilierii pentru neplată să îmi spună că musai urgent și nepărat trebuia să plătesc a doua zi.

De asemenea mă suna de mai multe ori pe an să îmi spună ce oferte mișto au ei acum pe piață în condițiile în care îi explicasem exact ce voiesc de la viață și contractul lui pește și aia nu includea vreo extindere a opțiunilor.

Eh acum că am rate m-am decis să renunț la mirobolantul contract care nu aducea mai mulți bani ca un contract de depozit dar îmi mânca vreo 30 de euro pe an pentru administrarea poliței, chestie pe care i-am comunicat-o.

Bine a încercat să mă convingă de utilitatea contractului, slabe șanse, în timp ce completam cererea pentru răscumpărarea poliție numai ce o aud.

-         Uite cine îți dădea ție acum banii ăștia?

Treceam printr-o perioadă zen altfel aș fi întrebat ”Să mori tu?” dacă îi depunam la bancă nu îi luam înapoi la fel ba încă întregi? Ai impresia că mi-i faceți cadou sau ce?

Ca atare pentru viitori agenți de asigurări pe care îi va mânca să îmi vândă vreo poliță, vă sugerez să nu vă mai tratați clienții sau potențialii clienți de parcă ar avea niște dificultăți de înțelegere și nu ar ști că pot obține fix același lucru sau mai mult prin alt instrument dar că venitul vostru ar rămâne puțin în aer dacă ei nu ar mai plăti costurile administrative.

Hai să ne aducem aminte cine pe cine ajută de fapt în toată povestea asta .

Păzitoarea tainei

Conform principiului universal Shit happens după ani de glorioasă carieră, calculatorul meu a decis să treacă la cele veșnice.

Mă rog, nu știu cât de veșnice, că încă nu a ajuns la doctor întru salvarea hardului măcar, dar proactivă fiind am decis că e cazul să mă înnoiesc cu un laptop, care evident e second și care cred că o fost destinat vreunei țări de limbă germană dacă e să mă iau după ce văd pe tastatură.

Aceste aventuri, care fără îndoială vor sta la baza unui întreg capitol al biografiilor mele, mai mult sau mai puțin romanțate, m-au împiedicat în mod fatal să vă povestesc despre o carte citită de curând, că nu mai pot spune ultima.

De mult nu m-am mai îndrăgostit așa de o scriitură, deși recunosc ea în sine nu are nimic mitic sau fabulos, este numai o carte bine făcută.

Vorbim despre Păzitoarea tainei de Kate Morton, care m-a convins să citesc și restul cărților autoarei ceea ce spune mult.

Și acum fără să stricăm plăcerea descoperirii cu propria imaginație a poveștii să încercăm totuși să o prezentăm. E o carte pendul care te plimbă constant între epoci, aș fi fost tentată să scriu între două epoci dar totuși sunt mai mult de două.

Este o poveste și puține sunt cărțile care mai reușesc asta, fără a crea o lume nouă, în genul Dune, creează un aranjament nou din lumea veche și o face într-un mod plăcut.

O carte ușor amăruie ca toate cărțile cu amintirile unei copilării idilizate, dap, mă îndoiesc că lucrurile erau chiar așa minunate cum ni le amintim noi, mai degrabă timpul și personalitatea noastră de pe atunci le pudrează cu un farmec pe care realitatea forfecată prin mințile de adul nu îl poate egala.

Cu un lejer iz polițist este totuși o afacere de familie și poate le va vorbi mai mult celor care au pierdut deja măcar un bunic din personajele copilăriei lor.

Dacă a citit-o careva dintre voi chiar am această curiozitate și-a mai dat cineva seama după primele 150 de pagini așa care va fi sfârșitul? Sau e meritul intuiției mele ieșite din comun și dim comună?

Dap, am știut dinainte de mijlocul cărții care va fi acea răsucire de peniță dădătoare de zvâc finalului și nu mi-a păsat, am citit cartea fix ca și când nu m-aș fi prins cu sufletul la gură.

Și ca să mă limitez un pic că văz că am trecut deja în pagina următoare, pe lângă o poveste bine scrisă, cu personaje puternic conturate pe care le ”vezi” în timp ce citești, cartea asta mai are un merit te face să îți aduci aminte de poveștile din mintea ta, cele cărorra le-ai promis să le pui pe hârtie și nu ai făcut-o niciodată dion comoditate că altă  motivație nu se există pe lumea asta.

Serios dacă ați citit-o vreau să știu când v-ați prins cum stau de fapt lucrurile.

Clubul norocoaselor

Trec printr-o perioadă ciudată, indiferent ce am eu in cap cartea pe care pun mâna va privi fie vreun secret al templierilor fie o relaţie de familie, aşa am ajuns să citesc Clubul norocoaselor de Amy Tan, după ce avusesem parte de Fiica Norocului şi Fiica Alchimistului.

Dacă mă gândeam că e vreo carte despre cum fetele bune ajung în rai şi alea rele oriunde vor ele m-am înşelat, este despre fiice şi mame şi mamele lor şi aşa mai departe în seria nesfârşită a străbunilor că doar vorbim de chinezi.

Este o carte care mi s-a potrivit, o carte a nostalgiilor, a amintirilor dulci amărui, o carte a tuturor femeilor pentru că sigur nici una dintre noi nu şi-a cunoscut cu adevărat mama, nu aşa cum ne cunoaştem o prietenă din aceeaşi generaţie să zicem.

Structurată pe poveşti scurte în care prezentul şi trecutul se intercalează, cartea ne duce în trecutul îndepărtat la 1000 de li în timp şi spaţiu, în China anilor 1930- 1940. Ne aduce apoi în America în care mamele chinezoiace s-au adaptat atât cât au putut şi şi-au crescut fiicele să nu înghită umilinţă.

Ne întoarce în copilăria fiicelor la acel moment în care fiecare dintre ele şi-a conştientizat relaţia cu o sufocantă mamă chinezoaică şi mai ales ne arată un episod privit de fiecare dinte ele mamă şi fiică deopotrivă.

Ştiţi că nu obişnuiesc să fac vreun rezumat explicit al cărţilor pe care le citesc, pot să vă spun că aveţi în faţă un fel de ArtaConversaţiei scrisă din perspectiva unui dezrădăcinat care îşi dă seama mult prea târziu că rădăcinile sale chinezeşti sunt mai profunde şi mai complexe decât a crezut el vreidată.

Eu citesc repede dar nu cred să vă ia mai mult de 2 – 3 zile în care să îi acordaţi vreo 2 ore, e o carte care se citeşte pe nerăsuflate şi sunt sigură că se şi reciteşte cu plăcere.

Dacă aveţi un pic de timp liber în vacanţă  Clubul norocoaselor vă aşteaptă aici  să vă schimbe un pic felul în care priviţi oamenii în general şi în care vă priviţi mamele.

Fiica alchimistului

Aşa cum spuneam recuperez din greu la categoria lectură. Azi Fiica alchimistului de Katharine McMahon.

Povestea în sine este plasată undeva în prima parte a secolului al XVIII –lea şi totuşi al dracului de actuală pentru toţi părinţii pe care mintea îi poate duce dincolo de rezultatele şcolare ale copiilor lor.

Istoria Emiliei Selden, fiica unei prostituate, crescută de un mic nobil de ţară ca fiind propria fiică, închisă practic de la naştere în laboratorul alchimic unde mintea i-a fost cultivată cu latina, chimia, fizică, biologie şi alchimie este un serios semnal de alarmă pentru părinţii generaţiei emo, pentru părinţii micilor genii ştiinţifice inadaptate social, acei copii sclipitor de inteligenţi care pricep calculul diferenţial şi fizica cuantica din gradiniţă dar care sunt victime sigure ale cuceritorilor de profesie.

Este o carte care te face să te întrebi dacă vrei să creşti un geniu care va plăti cu suferinţă faptul că tu nu l-ai lăsat la joacă sau că l-ai împiedicat să dezvolte nişte abilităţi sociale minime ţinându-l în lumea ideilor.

Este dacă vreţi şi o carte despre Nu înseamnă Nu, că tot este un subiect la modă, o carte care te învaţă că un Nu spus suficient de tare, poate chiar cu un şut în părţile sensibile ale masculului te poate feri de ratarea glorioasa a unei vieţi.

Pentru că violul îmbracă multe forme, nu numai pe cea de pitecantropus care îţi trage doua palme de îţi pierzi cunoştinţa şi te târăşte  de păr în peştera lui.

 Asta e violul lejer indiferent cât de dur fizic , pe care îl percepi ca un act de agresiune, pe care îl ştii din capul locului ca pe o acţiune împotriva voinţei tale.

Oricât de grave rănile fizice se vindecă mult mai uşor decât trauma psihică, când ştii că tu ai fost împotrivă lucruile sunt în alb negru, dar când ai fost pe jumătate sedusă pe jumătate siluită, când Nu a venit pe undeva pe la jumătatea visului romantic şi roz, când te va roade pe lângă umilinţă şi o uşoară vină că poate tu ai spus Nu prea târziu, lucrurile sunt mai degabă gri şi foarte greu vindecabile.

Ca atare recomand cartea asta părinţilor şi, dacă aveţi un copil liceean, nu vă sfiiţi să îl lăsaţi să o întâlnească, s-ar putea să îl ajute în viitor mai mult decât credeţi.

Bineînţeles cartea este despre o gramada de alte lucruri, asta e numai ce mi-a rămas mie în cap din ea, aşa că citiţi-o şi voi, dacă frumuseţea e în ochii privitorului şi sensul unei cărţi e în mintea cititorului la urma urmelor.

Grimpow. Drumul nevazut

Recunosc n-am citit Numele trandafirului, poate ar fi prins bine în compararea lui Grimpow, aşa că am plecat la drum fără să ştiu la ce să mă aştept de la cartea lui Rafael Abalos.

Aş zice că e o carte de vacanţă, un fel de Codul lui  Da Vinci mai puţin înclinat spre blasfemie şi evident încă o întoarcere spre secretul templierilor.

Pentru că istoria nu a fost niciodată punctul meu forte nu pot confirma datele istorice strecurate de autor în cartea sa, cu privire la momentul căderii templierilor şi numele importante din ierarhia ordinului, dar sunt destul de convinsă că a făcut ceva cercetări înainte şi datele sunt exacte.

Drumul nevăzut este un alt fel de a privi piatra filozofală, o altă explicaţie a isoriei alchimiei, una care pare mult mai plauzibilă decât cele avanasate anterior.

Un amestec de invitaţie spre ştiinţele exacte, de poveste de dragoste şi roman de mister mi s-a părut numai bun de atacat pe plajă sau la piscină, o cale de a te pierde în răcoroasele păduri din jurul castelelor din cerc.

Stilul scriituri nu este înflorat, este o descriere destul de obiectivă aproape jurnalistică, la modul jurnalismului elegant nu genul „Şoc şi groază”, a oamenilor, peisajului şi relaţiilor dintre caste la acea vreme.

Evident pe undeva prin povestea asta trebuie să se amestece şi Sfânta Inchiziţie, ce război împotriva templierilor am avea fără ea, apar în scenă mănăstiri, cavaleri şi turniruri, domniţe frumoase şi simboluri încastrate în vitralii, constelaţii şi cimilituri.

După aproape 300 de pagini  care nici nu ştii cum au trecut ajungi alături de Grimpow să afli secretul îmbogăţirii templierilor şi motivul pentru care catedralele contemporane nu mai au farmecul şi nici raţiunea de a fi a celor din vechime.

Bine, poate sunt eu paranoică, dar cartea asta mi se pare că ascunde şi un semnal de alarmă discret cu privire la catastrofa care ne paşte dacă vom continua să răspundem la întrebarea cât fac doi plus doi cât vrea Dumnezeu că la o adică Isus a multiplicat peştii şi pâinile.

De Paste

Eu cu Dumnezeu ne înţelegem bine, eu îi aplic teorii de fizică cuantică şi el zâmbeşte în barbă de câte ori descopăr eu apa caldă şi mersul pe jos.

Nici creştinismului nu îi găsesc vreo vină, pricep mitul reînvierii că de la Osiris şi Mithra încoace zeii  se tot nasc şi tot mor spre a învia, mă surprinde un pic încăpăţînarea asta exclusivistă conform căreia creştinii au descoperit cum stă treaba cu oul şi găina şi musai Isus şi numai el e ăla adevăratul, dar conform înţelegerii mele cu divinitatea practic îngăduinţa şi nu ţin asta împotriva lor.

         Problema reală şi dureroasă apare când eu şi biserică prin unşii ei trebuie să coexistăm, nu că mi-aş dori dar deh şantajul sentimental o să fie moartea mea şi numai ce varsă careva din famelie vreo lacrimă că nu are cine să ia drumul bisericii să îi aducă Paşte şi mă şi  mobilizez.

         Dacă mă citiţi mai demult ştiţi că aveam aşe o relaţie de sinceră nesuportare cu Padre Titi preotul de parohie, chiar am respirat uşurată când o plecat, numa că în locul lui o venit un puştiulică tuns castron care după ce că nu ştie pe ce lume e se mai dă în vânt şi după propria voce şi îl uită dumnezeu vorbind.

         Mi-aş fi dorit să nu merg la biserică azi noapte, că lumina nu vine din altar ci din suflet, că sfinţenia nu vine din repetarea unor fraze învăţate papagaliceşte ( altfel nu îmi explic de ce se alegea praful de sens prin intonaţie) ci din credinţă, că divinitatea nu stă în biserici nemaiavând loc de babele mai atotşiutoare şi mai atotfăcătoare decât ea.

         N-am avut de ales şi m-am dus, spre final, să îi pot aduce bună-mii pâinea muiată în vin care pentru ea e importantă, numai că în loc de asta am primit un recital de vreo 20 de minute al unei babe care nu ştiu de ce nu s-o dus la Românii au talent şi privirea furioasă a omului de serviciu din biserică pentru că după ce mi-a comunicat că  recitalul cu pricina se suprapune pe „cel mai important moment al slujbei se împărtăşeşte părintele” i-am răspuns nelămurită că io credeam că învierea o fost cel mai important moment.

         Mi-a adus 45 de minute de vorbit fără sens al preotului, care s-a răzbunat pe lipsa noastră de la denii şi ne-a făcut un rezumat al fiecăreia, apoi ne-a comunicat că diavolul e o fiinţă spirituală care nu a fost binecuvântată cu darul înaintevederii şi a ajuns cumva aiuritor la teoria timpului,împotmolindu-se în relativitatea acestuia.

         Am primit de asemenea o mână purtătoare de cruce întinsă ostentativ pentru a fi sărutată ( mno să ieie mnealui un loc pe scaun să nu-l doară şalele aşteptând ziua aia) şi o senzaţie de tristeţe legată de oameni aşa în general.

         Apoi am ieşit afară, stelele şi luna erau aprinse pe bolta catedralei universale, pomii în floare îşi revărsau parfumul în aerul rece, coruri de broaşte şi păsări cântau pe limba lor  şi după ce am scăpat de credincioşi şi ciobanul lor, am descoperit singură miracolul învierii ciclice.

         Plănui pe mai târziu să îmi iau o bere, o carte şi pătură şi să mă refugiez în gradină, poate o să citesc, poate o să urmăresc sakura autohtonă cu petale de piersic îmbujorate şi să îmi amuţesc noianul de gânduri şi griji în faţa perfecţiunii ansamblului sau poate o să stau la taclale cu divinitatea ca de la întreg la parte, ca între prieteni aşa cum s-ar cuveni să fie peste tot.

         Paşte fericit nu mi se potriveşte dar să  vă învie sufletul ca o livadă în floare şi anul ăsta.