Lumile noastre

Inspiraţia mea vine din locuri neobişnuite, azi e meritul lui Mixy, bine e vina ei pentru că m-a întors spre gândurile alea, care trebuie ţinute bine sub oboroc.

Am murit şi am înviat, nu, nu-s băiatul din Nazareth, mie nu mi-au trebuit 3 zile să fac treaba asta, am reuşit în mai puţin de jumătate de oră. Ăsta a fost primul meu contact cu lumea ailaltă, la 3 ani când nu ai idei preconcepute, nu te aştepţi la pajişti verzi sau cazane cu smoală.

La 3 ani nu ţi-e foarte clar nici că trăieşti, nici că mori, ţi-e cam totuna. Dacă vă gândiţi să îmi puneţi în dubiu amintirile mai gândiţi-vă o dată, am amintiri solide, verificate şi exacte ale vieţii mele de pe la vreo 10 luni, la 3 ani înregistram tot mai ceva ca o cameră digitală.

Pe scurt m-am înecat şi mi-am petrecut ceva timp în alte culori, lumini şi parfumuri decât alea de le ştim noi toţi. M-am întors împotriva voinţei mele, pentru că doctorii au fost al dracului de încăpăţânaţi, m-am întors fără chef de parcă aş fi ştiut exact ce o să mă aştepte în lumea asta, asta e n-am fost suficient de puternică atunci să merg mai departe.

Am câştigat totuşi ceva din treaba asta, certitudinea că sfârşitul nu e aici, că asta e numai o etapă, că indiferent ce păţeşte învelişul meu, eu o să merg mai departe şi îmi va fi bine.

Mai târziu, când a trebuit să stau cuminte şi să îi las pe alţii să se ducă, pentru că doctorii lor nu au fost suficient de încăpăţânaţi sau pentru că ei au fost mai decişi,  mi-am alterat un pic viziunea aia despre ce a fost. Am adăugat detalii pe ici pe colo pentru a face prezentul mai suportabil.

Aşa lumea viitoare a devenit populată de cei dragi plecaţi deja, ce să mai, mi-am întins imaginaţia până am ajuns la o versiune care l-ar face pe Budai Deleanu să arunce Ţiganiada la coş şi să ia notiţe.

Şi oricât de drăguţă este lumea mea de după, trebuie să recunosc are un neajuns, nici aia nu eternă, şi de acolo o să plecăm fiecare când avem treabă în altă parte, evouăm – involuăm, habar n-am, singura constantă a universului este schimbarea. E greu să te obişnuieşti cu ea dar schimbarea e naturală.

Singura problemă pe care o mai am cu trecerea asta între lumi este modul în care are loc, nu pricep de ce trebuie să suferim fizic pentru asta? De ce nu poate fi simplu? Am ajuns la momentul trecerii facem un pas şi gata fără durere, fără privit în urmă, ne alăturăm celor care deja au ajuns acolo şi pregătim cu grijă drumul pentru cei care vor veni după noi. 

5 semne ca v-a fost scris sa fiti impreuna

Când sunt stresată tricotez, când sunt şi mai stresată citesc reviste online pentru femei, mă fac să mă simt mult mai inteligentă decât m-a lăsat Mama Natură. Nu mă gândesc la cei care scriu, am scris destul la viaţa mea să ştiu că poţi scrie lucruri adaptate publicului care ţie nu îţi fac vreo plăcere deosebită şi nici nu te conving prea tare, dar deh urmaşi ai romanilor nu suntem şi noi? Nu am învăţat din fragedă pruncie că popoarele se manevrează cu pâine şi circ?

Oamenilor le plac multe lucruri, unul dintre ele este să se gândească la infinit la relaţiile lor, să le analizeze, să le catalogheze şi să le încadreze în nişte algoritmi de predictibilitate şi să uite să le simtă.

Aşa că azi vă voi reinterpreta după mintea mea cele 5 semne că v-a fost scris să fiţi împreună

1.     Te ignoră când îi spui că nu ai nevoie de el. Dacă tu îi comunici cu toată seriozitatea că eşti în stare să îţi dai jos mustaţa de una singură sau că ai crescut suficient încât să poţi spune ce vrei să mănânci al restaurant sau că nu e nevoie de prezenţa lui impunătoare la cafeaua săptămânală cu cea ma bună prietenă, la care de principiu vă plângeţi fiecare de El-ul din dotare dar el se ţine după tine, pentru că ştie că doar vrei să te arăţi independentă dar de fapt nu eşti, este clar stele v-au adus împreună.

2.     Nesiguranţele voastre sunt compatibile. Asta a fost atât de profuncă încât simt nevoia să citez „Atunci când sunteţi amândoi nesiguri în aceeaşi măsură, însă anxietăţile voastre sunt complet opuse, e semn clar că vă potriviţi”. Bine, când ajungem la anxietăţi deja cred că depăşim sfera normalului dar să nu le stricăm oamenilor articolul, chiar să supralicităm şi să zicem că avem fobii tu ai o frică de singurătate şi el una de socializare, tu vrei să stai cu mai mulţi oameni, el cu niciunul, ba chiar vă simţiţi fizic rău când vă călcaţi în picioare temerile astea, cum să nu vezi clar că sunteţi meniţi unul pentru altul?

3.     Transformaţi orice într-o întâlnire palpitantă. Cine dracu nu şi-ar dori să fie domnul şi doamna Smith tot timpul? Să mergeţi al cumpărături şi să vă ascundeţi pe după rafturi în supermarket sau să vă rostogoliţi cu un salt peste vraful de conserve de roşii, să aveţi aşa câte o descărcare de adrenalină pe minut, să transformaţi orice discuţie într-o ceartă din aia italienească, să fie palpitant 26 de ore din 24, cum să te desparţi vreodată de aşa om?

4.     Căutaţi scuze pentru a fi împreună, nu separat, aici exemplu e cu neste oameni care se ascund de prieteni să steie ei singuri singurei în casă, io înţeleg să nu ne despărţim şi să mergem împreună cu prietenii dar de ce să ne încuiem permanent în casă? Că io tare cred că şi la manifetarea asta i-au găsit psihologii un nume

5.     Nu vă judecaţi. Fiecare din voi are micile lui plăceri vinovate de exemplu tu cum prinzi 2 lei cum faci cumpărături de 10 ( 8 pe credit se înţelege, eventual la nişte procente de dobândă generatoare de vertij), el bea până vine în 4 labe acasă ( pentru că vertical are vertij de la dobânzile cumpărăturilor tale). Esenţial e că nu vă criticaţi şi că acceptaţi aşa cum sunteţi. Sunteţi născuţi unul pentru altul şi sincer sper să rămâneţi împreună, nu de alta dar altfel riscaţi să nenorociţi alţi doi oameni, care nu ştiu în ce intră când se angajează într-o relaţie cu voi.

Cred că aş putea să mai găsesc nişte semne din astea de predestinare dar dacă le bifaţi pe astea 5 e suficient, sunteţi mai lipiţi între voi decât timbrul şi scrisoarea.

PMS la barbati

Mă gândeam acum cu ceva emoţie că mă transform în bărbat, ieri am ignorat nobil toate activităţile gospodăreşti şi am fost la o băută, până seara târziu. Am venit acasă, m-am dotat cu un pahar de vin şi m-am uitat pe net la nişte tutoriale HTML.

Azi m-am trezit cu aceleaşi nobile preocupări, bine fără vin, am cules o cafea din bucătărie şi m-am aşezat iar la calculator. Unde or fi vremurile când până în prânz din toate oalele şi cratiţele familiei se ridicau aburii parfumaţi ai unor ciorbiţe, mâncărici şi prăjituri?

Acum chiar mai prestez ceva pe acolo că deh am famelie pe buletin şi trebuie să le mai hrănesc din când în când, dar să te ţii siluetă după ce m-oi muta că doar nu are cine să se plângă de omleta mea.

Şi cum eram eu aşa preocupată am început să mă simt lejer enervată fără un motiv precis, numai că tare m-aş fi certat cu cineva dacă mi-ar fi trecut prin faţa ochilor. Amu’ crez că nu e femeie pe lumea asta să nu recunoască starea nervii ăia care zumzăie nedefinit, în care nu poţi spune cine  şi cu ce e de vină dar sigur e de vină cineva, numai că nu e perioada potrivită pentru aşa ceva.

Şi cum nu aveam nimic mai breaz de facut m-am pornit pe analiză şi autoanaliză şi am ajuns la neşte descoperiri cutremurătoare, mai ceva decât seismele de la Galaţi, care descoperiri vor revoluţiona toate cărţile alea cu femeile vin de pe pe Venus şi bărbaţii de pe Marte.

Este fals, toţi venim din acelaşi loc şi bărbaţii suferă şi ei de sindrom premenstrual, numai că la ei cu puţină atenţie starea poate fi prevenită, tot ce trebuie să facă e să mănânce naibii la timp şi evită o grămadă de stări nervoase cauzate de foame că jur din punctul de vedere al agitaţiei e la fel.

E drept ei au ceva mai mult noroc că nu îi şi dor diverse în timpul nervilor cu pricina chestie care se poate rezolva că deh nu ştii pe cine calcă pe pantofi la nervi dar imediat dupăa ce mananc ceva o sa ma apuc sa pun bazele unor noi tehnici de terapie individuală şi de cuplu, că doar acum vorbim aproape  aceeaşi limbă.