luni, 29 aprilie 2013

Cum m-am indragostit de Praga


Am văzut Praga în anul în care decisesem să mă despart de IVM, pe vecie, n-am idei care a fost anul cu pricina, nu prea am vreo memorie a timpului. Ajunsesem eu la concluzia că nu ne potrivim şi că nu o să fiu niciodată fericită cu el, nu că zilele astea nu aş crede la fel, numai că nici fără el nu s-a demonstrat ştiinţific că aş fi mai fericită. Aşa m-oi fi născut eu cu gena mioritică a nefericirii existenţiale, că altfel nu-mi explic balada aia
Să revenim, când am decis eu să mă despart de IVM am fugit la Praga cu neşte prietene, ştiu sunt o norocoasă,  multă lume nu-şi permite să fugă în locaţii aşa frumoase. Ideea de bază e că e posibil, ba chiar probabil ca farmecul oraşului să fi fost influenţat de starea mea de spirit de romantism leşinat, cert e că mie mi-a plăcut la maxim oraşul şi poveştile lui.
Mi-a plăcut cetatea veche, am uitat denumirea în cehă, ceva cu hrad, cetate cocoţată pe o colină, de la marginea căruia oraşul ţi se întinde al picioare cu turnurile albastre ale bisericilor. Uşa primăriei vechi pe care încă este inscripţionat un metru pentru ca toţi cei care se cred înşelaţi în măsurători să poată verifica exactitatea.
Mi-au plăcut felinarele vechi, dantele de metal cândva alimentate cu gaz, apoi schimbate de comunişti pe energie electrică şi în plină restaurare pentru gaz când am fost eu pe acolo.


Am fost încântată de străzile înguste care par să coboare spre nicăieri şi de palatele cu graffitti, de modul lor de a diferenţia casele pe vremea când nu tot poporul ştia citi, astfel încât şi în zilele noastre se mai găsesc în Praga Casa cu Urs, Casa cu Spice, Casa Madonei Negre - pe colţul ei este o statuie neagra a Fecioarei Maria -  şi alte case cu emblema frumos desenată.
Dacă ar fi să fac o listă cu ce nu trebuie ratat în Praga aş începe fără vreo ordine de preferinţă cu Muzeul ciocolatei, undeva pe una din străduţele desprinse din Piaţa centrului vechi. Am citit despre povestea boabelor de cacao, am desenat cu ciocolată topită, am văzut tablouri în ciocolată şi la plecare am primit boabe de cacao pură care mi-au făcut urechile să vâjâie o vreme.

În aceeaşi piaţă  veţi întâlni Primăria cea noua ( a se citi de pe la 1380) şi foarte roz care se găseşte lângă Ceasul cu sfinţi (elegant i se zice astronomic) prin turnul căruia la fiecare oră se perindă cei 12 apostoli în timp ce pe laterale moartea şi câteva arhetipuri umane îţi amintesc că eşti fragil iar cadranele astronomice îţi spun şi cât de mic eşti undeva la scara universului.

Neapărat trebuie văzută Catedrala Sântului Vitus, extrem de gotică, şi păzită de gargui, în mijloc tronează mormântul din argint al Sfântului Ioan Nepomuk, în dreapta la intrare se deschide o cameră cu pereţi încrustaţi în pietre preţioase şi semipreţioase ( pe care eu am zărit-o doar fiind la ora aceea în restaurare ) şi în care s-ar regăsi bună parte din tezaurul naţional  încuiat cu 7 chei, fiecare în păstrarea altei persoane( nu bag mâna în foc, la ora aia cred că mă lipisem de un grup de portughezi aşa că traducerea e aproximativă).
Ce m-a încântat în catedrala asta a fost lumina şi jocul de culori căruia îi da naştere căzând prin vitralii pe coloanele de piatră.
Undeva la ieşirea din catedrală, trecând de statuia Sfântului Gheorghe şi mergând spre Strada de aur se găseşte ceea ce ghidul nostru numea cu simpatie „bojdeuca Mariei Terezia „, casa în care aceasta locuia în vizitele le Praga.
Trebuie să treci prin cartierul evreiesc cu casele lui aurite şi dacă timpul şi banii îţi permit intră în cimitir, povestea spune că lumina din el este unică în lume, eu am ajuns acolo pe seară şi o vizită printre morminte nu mi s-a părut o idee de geniu . În cartierul acesta sau la marginea lui nu mi-e clar vei găsi toate magazinele de lux ale oraşului, fiind una din cele mai scumpe zone.
Dă banii, nici nu sunt mulţi, parcă vreo 10 euro,  şi fă plimbarea  cu vaporaşul pe Vltava, prăjitura inclusă în preţ nu e grozavă, dar trecerea pe sub poduri şi lumina peste râu sunt minunate.
Pe podul Carol m-am împiedicat la tot pasul cu ochii când la statui, când la pictorii care se ofereau să îţi facă fie un portret elegant fie o caricatură, după preferinţă şi caracter. Acolo mi-a trecut prima dată prin cap să-mi sponsorizez un portret, logic n-am avut timp.
Mi-a plăcut Castelul, sediul preşedinţiei în zilele noastre şi piaţa largă din faţa lui în care se regăseau de-a valma turişti, maşini de epocă şi  formaţii de muzică, cei pe care i-am ascultat eu se numeau chiar Băieţii de la Castel

Ar fi mai greu să găsesc ceva care nu mi-a plăcut în Praga dar cum de atunci au trecut vreo 5 ani, amintirile neplăcute au dispărut. Mi-au rămas în minte Turnul de Pulbere, Opera care arată într-un mare fel, casele cu medalioane pictate, grădina cu păuni a Parlamentului, inventivitatea de secole a locuitorilor care obligaţi să plătească impozit pe terenul construit şi-au făcut casele jumătate pe pământ jumătate în aer sprijinite pe coloane şi aliniate în lungi porticuri. Am păstrat magazinele cu jucării de lemn şi dorinţa de a vedea data viitoare Muzeul jucăriilor.
Cel mai mult mi-a rămas în suflet lumina din Praga, de parcă absolut tot în oraşul acela ar fi scăldat într-o pulbere aurie cu lucire blândă, ca o undă de melancolie vestitoare de ploaie  chiar şi în zilele cu soare arzător de iulie, ca şi cum întreaga lume în Praga ar fi scăldată în flori de tei deşi nu-mi amintesc să fi văzut efectiv  vreunul pe acolo