Că tot stăm şi ne întrebăm de ce merg toate anapoda în
ţara asta. Una dintre cauze se află acasă în relaţia pe care o avem cu copii
noştri, în faptul că îi înregimentăm într-un sistem de educaţie care nu face
diferenţe, care nu le caută şi evident nici stimulează capacităţile.
Frumuseţea oamenilor constă în
unicitatea lor, în faptul că nu suntem doi al fel şi nu ne plac aceleaşi
lucruri cu aceeaşi intensitate. Suntem unici şi minunaţi fiecare în felul
nostru dar încearcă să explici la şcoală
că pe tine te doare în başcheţi ca capacitatea copilului tău de a reţine pagini
de logaritmi naturali şi de a rezolva
integrale.
La şcoală toţi trebuie să înmagazinăm
cât mai multe informaţii inutile, să fim notaţi pentru reuşita isprăvii ăsteia
şi să ne luptăm cu corigenţe şi medii mici dacă nu ne iese sau dacă pur şi
simplu nu ne interesează suficient încât să dezvoltăm vreun ulcer în clasa zecea.
Copii sunt destul de chinuiţi pe la
noi. Se trezesc dimineaţa, merg la şcoală şi la întoarcere au de făcut kilometri
de teme, fiecare profesor se comportă de parcă materia lui va salva omenirea şi
nici unul nu face o diferenţiere, poate are în clasă vreun pasionat pentru care
temele alea sunt floare la ureche, poate are doi cu care ar trebui să muncească
mai mult, pe care ar trebui să îi împingă de la spate, să îi stimuleze dar ar
trebui să lase lucrurile la nivel mediu cu ceilalţi.
Mi-aduc aminte de perioada liceului,
aveam un coleg genial în fizică şi unul genial în chimie, credeţi că oamenii
ăştia puteau să studieze cât ar fi vrut în domeniile cu pricina? Nope, pentru
că toată ziua toceau nişte comentarii la română şi trăgeam de ei cât puteam la
teze şi lucrări să nu rămână corigenţi. Nu că ar fi refuzat să înveţe pur şi
simplu nu se lipea de ei deşi munceau de 5 ori mai mult ca mine la literatură.
Avem o tradiţie de ignorare a vocaţiei,
nici măcar nu ne obosim să o căutăm, ne privim bebeluşii rozalii în leagăne şi
visăm ce mari doctori, avocaţi sau profesori or să devină. Am văzut părinţi
radiind că le-a intrat odrasla la facultate dar încă nu am văzut unul pleznind
de fericire că s-a decis copilul să fie croitor sau cofetar sau strungar.
Mno dar poate aşa e el fericit, poate
atunci când intră în bucătărie timpul se opreşte în loc şi ar amesteca la
bezele o viaţă fără să i se pară că e greu, trist sau inutil.
Ar trebui să fim fericiţi când mergem
la lucru, ar trebui să plecăm de acasă cu o stare de dimineaţa Crăciunului
aşteptând să vedem ce ne aduce ziua aia bun.
Dar nu suntem, pentru că ne alegem
munca fără să dăm atenţie detaliului acesta, ne alegem muncă în ideea de a fi
domni, de a avea bani sau titluri sau recunoaştere. Dacă faci cele mai bune prăjituri
din lume, dacă îţi pui sufletul şi un strop de fericire în bezea ai mai multe
şanse să devii un succes decât dacă
ţi-ai reprimat pornirea spre dulciuri şi ai ales să patrulezi prin
spitale într-un halat alb, încruntându-te la pacienţi şi interesându-te foarte
puţin spre deloc ce se întâmplă cu ei.
Dacă ţi-ai ales drumul în viaţă
întrebându-te ce este sigur şi nu ce îţi place să faci ţi-ai garantat o viaţă
de nefericire.
Câte profesoare avem din cauza
raţionamentului : e o meserie curată, potrivită pentru o fată, de „doamnă”? Şi
câte din ele sunt în stare să înveţe un copil ceva? Efectiv să îl înveţe nu să
îl oblige să înmagazineze nişte noţiuni, nu să numere zilele până la pensie, nu
să ciuntească draconic notele pentru că dacă ea e nefericită de ce ar fi altul
fericit?
Câţi preoţi avem pentru că s-au trezit
într-o dimineaţă cu convingerea că Dumnezeu există şi ei nu pot trăi o zi fără
să lucreze pentru el şi câţi pentru că nah popa nu moare de foame niciodată şi
oricum or să îţi dea o parohie pe undeva, oamenii se botează, se căsătoresc şi
se înmormântează deci nu ai cum să şomezi?
Cred că şi asta e una din cauzele
pentru care avem toate sistemele pe butuci, fiecare din el geme de oameni care
ar trebui să fie în cu totul alte părţi
dar părinţii au avut puterea să îi împingă de la spate în direcţii greşite .
