Eu cu mine si agentii imobiliari

Că nu prea am avut timp sa trec pe aici. De fapt mint cu neruşinare. Timp s-ar fi găsit dar  trec printr-o fază de autoindulgenţă în care ma scăpat total frânele, cu nobila motivare că sunt stresată de căutările unei case.

Cu toată sinceritatea recunosc în timpul de după, când în faţa ochilor mi se derulează imagini cu bucătării, sufragerii şi holuri iar prin amintiri îmi circulă mirosuri nu foarte fericite ale unor scări de bloc, în loc să pun mâna pe o tastă şi să mă aplec conştiincios asupra duzinei, psilunelilor sau altor subiecte de om normal fac omlete virtuale cu un talent de speriat pe Kitchen Scramble.

Profit de ocazie să îmi cer şi scuze dacă din greşeală v-am invitat şi pe voi să faceţi budinci online, incerc să nu dar la un moment dat îmi mai scapă mouse-ul. Norocul meu că tatăl sau mama jocului s-a gândit să scoată şi el un ban pe tema asta şi nu mă pot juca mai mult de 10 minute la 4 sau 5 ore, altfel ar fi tragic.

Să revenim la oile noastre, respectiv apartamente şi ce am învăţat eu în această săptămână.

S-ar putea să discuţi cu 10 oameni care toţi vor să îţi vândă fix acelaşi apartamente, de regulă la preţuri diferite, doi dintre ei s-ar putea să fie proprietarii, restul agenţii şi vreo 3 s-ar putea să nici nu îl aibă în portofoliu.

Dacă prinzi un agent imobiliar la înghesuială e mare păcat să-l laşi să scape cu viaţă, pentru că au câteva obiceiuri nefericte cum ar ar fi acela de a-ţi cere comision şi ţie deşi vor face tot ce pot ca în negociere să fie în avantaj vânzătorul, pricep preţ mare comision mare, numai dacă te gândeşti că la o vânzare de 40 000 de euro mie mi-au cerut între 500 şi 800 de euro, înţelegi de ce îi doare micşorarea preţului ca extracţia unui molar pe viu.

Mă fascinează la infinit agenţii care nu ştiu ce dracu au în portofoliu, mi se pare genial să îţi spun eu ce apartamente mai ai tu de vânzare pe zona cu pricina în condiţiile în care pe site-ul agenţiei sunt 15 case cu totul.

Îi ador şi pe cei care vin cu idei ca : ar trebui să plătiţi dumneavosată comisionul de retragere şi diferenţa de impozit pe care trebuie să o dea vânzătorul între preţul real trecut în contract că deh îmi trebuie la credit şi cât ar fi declarat el, adică mai puţin, dacă ar fi vândut fără credit.

I-aş lua acasă să îi bat de mai multe ori pe zi pe cei care copiază anunţuri sau le inventează cu apartamente situate genial, la preţ rezonabil şi care s+au vândut fix în secunda în care ai sunat tu, dar nu dispera Fortuna ( asta e o zeiţă da? Nu o marcă de cafea ) taman ţi-a dat cu fericirea în cap şi agenţia lor mai are 2 apartamente la cuca măcăii cum ajungi pe stânga, alea nu te interesează?

La fel de mult mă năucesc proprietarii care vor să vândă ceva şi întârzie 45 de minute la vizualizare în timp ce eu aştept cuminte în faţa blocului. Nu înţeleg cum determină unii valoarea imobilului care constă în nişte pereţi din 1979 şi atât, în care mai trebuie să bagi tu lejer 10000 de euro să îl faci o casă şi care se uită de parcă îi înjuri de rude decedate când întrebi cât mai lasă.

De asemenea mă uluiesc până dincolo de cuvinte proprietarii care se trezesc în mijlocul negocierii ca ei vor vreo 3000 de euro mai mult decat era in anunt pentru ca au decis instant ca trebuie sa le cumperi si mobila si frigiderul si ca trebuie sa te decizi in urmatoarele 4 minute ca el   vrea sa plece pe seara în Italia.

Să ne înţelegem când tu scrii anunţul ăla de vânzare ar trebui să fii precis în puii mei că nu am chef şi timp şi disponibilitate sufletească să văd toate casele din oraş, dacă vrei să îl vinzi eventual cu soacră-ta cu tot fi sigur că nu o să pierd 50 de  minute să vorbesc cu tine, să vin, să văd casa, să negociez, că n-am de ce, că eu ştiu sigur că nu vreau s-o iau şi pe socară-ta.

Dacă scrii negociabil în anunţ să ştii că înseamnă că eşti dispus să scazi din preţ nu să-l creşti cu 7 % în 2 minute

Dacă scrii locuinţă întreţinută apăi nu e a bună  să descopăr la faţa locului că prin ea bat vânturile Bărăganului, că tu nu ai trecut pe acolo de 5 ani şi ai tocărie vintage adică aia din 1970

Timpul este o resursă importantă, poate mai importantă decât banii, dă naibii anunţurile alea cum trebuie şi hai să ne scutim cu toţii de o groază de nervi. 

poetica arsă

Priveam spre far din dormitor

Mototolind  în mâini un document

Şi m-apucase aşa un dor

Să-i zic pa pa momentului prezent

Să plec în lume înotând ca foca

Să nu privesc în urmă vreodat

Sau sa devin imuna ca şi roca

Ce n-a căzut vreodată în păcat

Mă enerva că El trăia numai  pe doc

Că rar primeam şi eu o zi în dar

Că seara visător pornea un foc

Şi nu simţea ca mine un gust amar

Că nu  credea în cel din urmă for

Că amândoi jucăm o mare farsă

Că sufletele ne-am pierdut în vifor

Şi că plutim stingher pe-o mare arsă.

Cu el fusese Dumnezeu mai darnic

Şi din iubire el primise forma

Şi pentru asta îl blestemam amarnic

Ca eu în suferinţă aveam  norma

 Eu nu poezesc de felul meu dar deh ziua poeziei pe aici insă s-ar putea să găsiţi şi unii care se pricep la treaba asta 

ceapa

Marile tragedii din viaţa mea sunt concepute parcă să îi facă pe ceilalţi să zâmbească, nu răutăcios ci pur şi simplu. Aşa filtrez eu lumea prin cuvinte până când povestindu-ţi necazul meu aproape ţi-i ciudă că nu e al tău pentru că e al dracului de distractiv şi pare insignifiant.

Mi-aduc aminte un salon de oncologie cu oameni întinşi în pat şi băgându-şi în venă diverse ( a se citi citostatice şi perfuzii nu altceva) care râdeau fiecare în felul lui potolit sau năvalnic de stricarea aparatului de raze, care raze ar fi trebuit să îi ajute în tratament dar care erau mai mult nefuncţionale decât funţionale. Nu mai ştiu cum le povestisem isprava dar se pare că asociasem cuvintele cum trebuie.

Şi totuşi uneori îmi doresc din tot sufletul să îmi pot cumpăra o insulă bananieră pustie, pe care să mă mut cu încă vreo câţiva oameni care să creadă în aceleaşi lucruri ca şi mine.

Visez la o lume în care să o putem lua de la 0, să refacem sensurile unor noţiuni pustiite de lumea în care trăim cum ar fi dragoste, încredere, respect, cinste, adevăr, dreptate şi câte altele pe care copii din ziua de azi şi din cea de ieri şi probabil şi din cea de mâine le  vor afla numai din dicţionarele de arhaisme.

Vreau să mă întorc la unul din principiile dreptului roman, care şi pe vremea aia era la fel de călcat în picioare „honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere”.

Ştiu vă enervează fluenţa mea în latină, aşa am eu pasiuni pentru limbi moarte, principii moarte , valori îngropate de mult şi totuşi îmi lipseşte profund încrederea creştină în posibilitatea învierii.

În traducere ce am zis mai sus sunt principiile deptului roman: sa traieşti cinsitt, să nu răneşti pe altul şi să dai fiecăruia ce merită.

Cred că prima regulă încălcată a fost ultima, ne-am temut să dăm fiecăruia ce merită, l-am răsplătit pe cel rău cu bine şi pe cel cinstit cu ignorare şi aşa pas cu pas am ajuns în lumea de azi, care nu vă minţiti, nu ne-a fost impusă de vreo societate ocultă mondială ci de noi înşine care am tăcut de fiecare dată când nedreptatea a lovit în altul şi nu în noi.

Aşa am ajuns într-o lume în care văd pe net petiţii de salvare a lui Gică Popescu. Bun deci omul dădea bine în minge şi înainte să daţi cu piatra să ştiţi că eu am fost pe stadion când juca şi că îmi plăcea. Şi încă îmi place fotbalistul Gică Popescu, dar nu cred că ăsta e un motiv suficient pentru a trece cu vederea încălcarea regulilor, dacă nu poţi executa pedeapsa nu comite fapta indiferent cine ai fi.

Şi da, Ilie Năstase, dădea genial în mingea de tenis şi făcea spectacol dar daca ideea lui de a-l ajuta pe celălalt este o declaraţie de genul dacă nu îl eliberaţi pe Popescu eu plec din ţară, îi spun să treacă pe al mine şi aşa cocoaştă de taxe şi impozite, pe care le plătesc că nah m-am trezit eu corectă şi îmi declar toate veniturie spre deosebire de amicul Gică,  îi dau eu bani de bilet să plece cât mai repede, că poate o fi nevoie, că poate terminând să ne numere măselele nouă fiscul o să privească şi în alte ogrăzi şi se pare că niciodată nu ştii ce găseşte.

Nu am nevoie de idoli de carton, de oameni care cred că modul în care lovesc o minge îi face semizei şi că ei nu trebuie să respecte regulile, că alea sunt pentru prostime.

Revenind că am divagat, sunt zile în care îmi doresc cu disperare să îmi cumpăr o insulă bananieră pustie şi să scap din lumea asta în care zilele se acoperă una pe alta ca foile unei cepe şi trecerea fiecăreia îmi răneşte ochii cu lacrimi de durere, de neputinţă, de revoltă. Vine cineva cu mine?

 Altii pe care ii doare in ceapa pe aici

Strada tineretii mele

Uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele, că mă odihnesc în curte într-o seară sufocantă de vară scăldată în parfumul inconfundabil al caprifoiului.

Tufa de caprifoi care se ridica pe gardul dantelat din lemn alb ne despărţea casele, tufa pe care o plantasem cu Elenora în ziua în care ne mutaserăm. Casele noastre vecine fuseseră un miracol, un semn că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne lasă pe noi surate de lapte dar mai apropiate decât surorile de sânge să ne despărţim.

Pe vremea aceea ni se părea că lumea e o carte de poveşti frumoase devenite realitate. Ne ştiam din leagăn, când mama ei mă salvase de la moarte alăptându-mă la rând cu pruncul ei. Ai mei şi-au plătit datoria păstrând-o pe Eleonora în casa lor când maică-sa murise şi nu am fost despărţite nici o zi.

Ne gândeam uneori cum va fi când fiecare va merge la casa ei şi ne rugaserăm fierbinte să nu se întâmple asta. Şi minunea venise sub forma unor case vecine, gemene ca un chip şi imaginea lui în oglindă în care ne  mutaserăm în aceeaşi zi la o săptămâna după nunţile noastre sărbătorite împreună.

În casele alea ne-am numărat zilele cu bucurie şi tristeţe, ne-am petrecut serile sub trandafirii ridicati in ghirlande peste curţi, am văzut zăpezi cernându-se din cer prin ochiuri de geam aburite de căldura bucătăriilor, ne-am crescut copii, ne-am îngropat soţii şi ne-am aşteptat împăcate rândul nostru.

Dar nu rândul care îl aşteptam a venit ci altul, în locul morţii au venit decretele de expropriere, ţara avea nevoie de blocuri înalte, cenuşii, clădiri uniforme şi fără bucurie în care nu puteai nici să visezi.

Am stat cu pumnii încleştaţi în buzunare în vreme ce buldozerele au trecut peste trandafirul sângeriu din colţul casei, au făcut una cu pământul casele noastre ca de turtă dulce şi au strivit caprifoiul dintre ele.

Am asistat la spectacol într-o stare de încremenire forţată, fără să putem spune un cuvânt, ştergându-ne pe furiş lacrimile şi apoi când în locul parfumului de caprifoi aerul serii s-a umplut cu miros de cauciuc ars, am întors spatele pentru totdeauna acelui loc.

Am auzit că acum acolo sunt blocuri, nici una din noi nu s-a mai întors.

Doar uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele şi lipsa ei mă doare poate mai rău ca lipsa Eleonorei, pentru că nu există o lespede de mormânt în faţa căreia să o plâng şi pe ea. 

Alte duzini aici.

De ce imi place mie 8 martie

De ce îmi place mie 8 Martie? Da! Dacă nu ştiaţi, vă interesează sau nu, io vă spun: mă omor după 8 Martie
         Mie îmi place 8 Martie pentru că io cred că mă duc în ajun la culcare io şi în ziua asta mă trezesc altcineva. Am văzut cu ochii mei efectele asupra oamenilor din jur. E drept în oglindă n-am băgat de seamă nimic, dar efectul zdrobitor al schimbării asupra terţilor e de necontestat.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  dragii, scumpii şi inestimabili mei colegi mă lasă să stau pe bancă. Pentru că sunt femeie. Mi-e greu să le spun că-s femeie şi în restul anului când io cocoţată pe tocurile mele de 12 cm înjur lejer în gândul meu martorii altora, care martori răspund lung şi pe coclauri în vreme ce colegul se odihneşte în faţa mea pe bancă, după ce în prealabil s-a uitat al mine cu o faţă rău prevestitoare şi mi-a zis „Eheee, 4 martori”. E drept în apărarea lor pot spune că, în majoritate, colegii mei arată de parcă ar sta să nască dintr-un minut în altul.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  oamenii care de regulă mă aleargă să-mi secţioneze jugulara continuă să mă alerge dar numai pentru a mă cadorisi cu flori şi a-mi ura La mulţi ani! Apreciez efortul cu atât mai mult cu cât ştiu că ultimul lucru pe care şi-l doresc e să am io o viaţă lungă care să le strice socotelile.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  iubirea vieţii mele se chinuie înfiorător să-mi ia o tufă de flori, de ce veşnic galbene o să rămână pentru mine un mister de nepătruns cu atât mai mult cu cât nu-mi place galbenul. Nici lui nu mă mai obosesc să-i spun că aş prefera o margaretă (mac, albăstrea, petunie, pricepeţi voi ideea) cu motivaţia magnifică pentru că e marţi sau pentru că s-a gândit la mine şi nu juma’ de florărie pentru că „aşa se face de 8 martie”
         Mie îmi place 8 Martie pentru că  îmi place să nu pot mănânca la prânz decât datorită amabilităţii chelnărilor pentru că toate restaurantele sunt supraaglomerate cu cohorte şi cohorte de reprezentante ale genului feminin, care nu pun piciorul în crâşmă decât la date fixe de 1 şi 8 martie şi le uită ăl de sus acolo cu orele. Seara nu am avut curajul să merg la restaurant în aceste zile de sărbătoare.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  poliţiştii îşi trag o mască de „băieţi buni” şi mă opresc pe stradă pentru a-mi da flori şi mărţişoare deşi în timpul anului nu pot obţine de la ei nici măcar o informaţie dar vreo colaborare într-un flagrant cum ar fi prinderea ăluia de a fugit cu geanta mea.
       Mie îmi mai plac foarte multe lucruri de 8 martie dar mă tem că  la anul în vremea asta voi fi în pană de inspiraţie aşa că mai păstrez şi pentru blogul de atunci.