Jurnalul unui mag

Adevărul e că dacă ai citit o carte a lui Coehlo, le-ai citit pe toate. De ce ne mai batem totuși capul cu ele?

Azi despre Jurnalul unui mag despre care aș putea să vă spun atât : este rădăcina Alchimistului, adică varianta brută, descrierea pur și simplu a unui drum inițiatic, drum care peste ceva timp transfprmat în metaforă îl vom regăsi în Alchimistul.

Istoria aparent reală, dar nu pot nici să confirm nici să infirm acest aspect, al drumului spre Santiago de Compostela pe care l-a urmat însăși Coelho în parcusul inițierii sale în ordinul RAM.

La un nivel este plin de locuri comune, dubiile ucenicului, decizia de a renunța pe care o luăm atât de des în ceea ce facem exact înainte de apariția rezultatelor, lucruri pe care, ca în toate cărțile lui, ai sentimentul că le puteai spune sau scrie chiar tu, că le știai dinainte de a le fi citit și că ai fi putut la fel de bine să fii Coelho.

Cartea este divizată în capitole descriptive și exerciții RAM. Cum nu fac parte din ordinul respectiv nu am nici cea mai mică idee despre autenticitatea lor, dar, din câte am învățat până acum despre oameni sunt sigură dacă vrei să funcțioenze vor funcționa.

Unele din ele sunt excelente fie ca atare, fie lejer modificate, așa cum este exercițiul cruzimii   „De fiecare dată când îţi trece prin cap un gând care crezi că ţi-ar putea face rău – gelozie, autocompătimire, suferinţă din dragoste, invidie, ură etc – să faci astfel: înfigi unghia arătătorului la baza unghiei degetului gros, până ce durerea este destul de intensă. Concentreză-te asupra durerii: ea reflectă în sferă fizică aceeaşi suferinţă pe care o simţi în sfera sprirituală. Eliberează-ţi unghia numai când gândul ţi-a ieşit din minte. Repetă ori de câte ori e necesar, până ce gândul te părăseşte. Gândul va reveni din ce în ce mai rar şi o să dispară complet dacă îţi vei înfinge unghia în deget de fiecare dată când el apare”. 

În concluzie, dacă vă trece prin față cartea asta eu zic să o citiți și să îi încercați măcar o dată exercițiile, nu e nici o problemă dacă nu vă veți auzi Mesagerul, câștigul de a-ți disciplina gândurile negative va compensa cu siguranță.

Ultimul Imperiu

Nu mi-am propus să citesc mai mult în 2016, pentru că oricum citesc de câte ori am timp, constat că suntem la jumătatea lui ianuarie și am citit deja două cărți, bine am citit 7 dar 5 au fost recitite așa de vacanță, de an nou, nu sunt noi nu se pun.

Azi ne întâlnim din nou cu Brandon Sanderson, despre care simplist aș spune că scrie fantasy, după mintea mea el ca și Herbert sau George RR Martin  sau Tolkien este un ”făuritor de lumi”.

Este un grup de oameni care nu se limitează la a imagina povești în lumea noastră ci imaginează povești pentru care generează și o lume nouă.

Sigur, dacă te străduiești poți recunoaște ideile din spate pentru că în fond toate societățile de-a lungul timpului au funcționat pe baza acelorași principii. Sigur sunt și ei limitați la arhetipurile cunoscute nou, că deh nu îți poți imagina inimaginabilul, dar cumva, sub penița lor arhetipurile se rearanjează, lumile lor sunt lumea noastră privită printr-un caleidoscop.

Să revenim însă, Ultimul Imperiu, este prima din cele 4 cărți ale seriei Născuți din ceață și se învârte în locuri comune unei societăți: politică, religie, intrigi, tipologii umane, eroi și demoni.

Pe scurt pentru că nu sunt eu aia care să vă povestească vreo carte : este povestea unui grup de rebeli porniți să deie jos puterea absolută, răscoala împotriva unui zeu întrupat și tot ce implică ea.

Pentru un plus de savoare povestea este aromată cu magie: allomanție, feruchimie și hemalurgy ( nu îmi pot aminti cum a fost tradusă asta), trei ramuri ale magiei care la rândul lor se vor împleti printre intrigi.

Acum partea nasoală, dacă v-a plăcut Elantris o să vă placă și Ultimul Imperiu, numai că într-un fel cartea asta e mai complicată.

Lumea imaginată de Sanderson de data asta îți va cere mai multă atenție, mai multă capacitate de a ”vedea în spațiu” altfel luptele cu fiertragere și oțelîmpingere vor fi niște pagini fără rost din care nu vei pricepe mare lucru, o mai bună memorie pentru că vei avea de ținut minte, cele 8 metale obișnuite împreună cu efectele lor și numele cețurienilor corespunzători, în caz contrar ”arse curpu” te va obliga să ”dai o fugă ” la finalul cărții să îți amintești ce se întâmplă la arederea cu pricina.

Adăugați la asta cuvintele inventate, pe mine una m-a obsedat Kandra, deși nu pot spune cu mâna pe inimă că e un concept nou, numai că a trebuit să rețin fiecare din cuvintele astea noi, să le învăț semnificațiile pentru a înțelege pasajele în care apar.

În rest numai de bine, urmează să le citesc și pe celelalte din serie dar proramate în perioade în care mi-e mai lejer la muncă, să nu îmi complic viața inutil, prezenta carte are 800 de pagini și mi-a consumat 2 zile, prefer să le citesc pe fiecare la fel de nefragmentat.

Evident linkul din text vă va duce la magazinul în care se găsește Ultimul Imperiu

Madame Mallory și micul bucătar indian

                Madame Mallory și micul bucătar indian  a lui Richard C. Morais, e o carte care ar trebui să se vândă ca pâinea caldă într-o țară atât de obsedată de concursurile între bucătari, e o carte pe care nu ar trebui să o citești decât după ce ai mâncat cu o cană de ceai sau un pahar de vin lângă tine pentru a te concentra și asupra acțiunii sau personajelor și nu numai asupra gusturilor pe care mintea le imaginează din marea cuvintelor indiene sau a ingredientelor cu care suntem noi obișnuiți.

Dacă vi se pare că haute cuisine e un nou El Dorado citiți cartea asta care arată și cealaltă față a oglinzii, lupta cu TVA-ul, lupta cu sindicatele, orele lungi de muncă susținută, perioada de ucenicie în care speli doar vase sau te ocupi de jumulirea păsărilor.

Alergătura permanentă după reinventare până când mâncarea devine atât de fusion încât își pierde înțelesul de bază.

E o carte despre mai mult decât mâncare, o carte despre intoleranță, despre părăsirea locurilor pe care le iubești, despre ieșirea din zona de confort, despre oameni în cea mai mare parte și despre lecțiile pe care le au de învățat.

”- Acum câteva săptămâni, un turist fără minte a intrat prea repede cu mașina pe aleea de la fermă și a călcat-o pe mama acelor șase boboci. Când se întâmplă așa ceva, s-a zis cu ăia mici. Celelate rațe îi ciupesc până-i omoară. Dar pasărea aia bătrână a avut grijă de bobocii fără mamă. I-a lăsat să se alăture bobocilor ei.

-O, înțeleg.

-Non, non, madame. Rața aia o să moară de bătrânețe. Eu n-o omor. Pentru ce? Un ficat? Nu aș mai putea să dorm noapte. Imagnează-ți : o rață care e mai bună ca un om. Nu pot să-i fac nici un rău”

Am citit în recenzii că ar avea un loc comun cu Ratatouille dar în vreme ce deviza lui Gusteau era că ”oricine poate să gătească”, aici întâlnim opinia că există bucătari înnăscuți și că numai ei vor ajunge starea de graței necesitată de haute cuisine .

În general dacă nu ești dispus să metidezi asupra unor  chestiuni ca diferențe culturale, dezrădăcinări și intoleranță, privește cartea asta ca pe una de vacanță, o lectură ușoară olfactivă și gustativă care te va lăsa mereu cu nostalgia unui gust bun, bildungsromanul unui bucătar pe care îl poți găsi aici pe hârtie sau ca ebook

Casa de la Riverton

Având în vedere că scriu din nou o recenzie a unei cărți de Kate Morton nu cred că e cazul să vă mai spun că îmi place cum scrie femeia.

Casa de la Riverton mi s-a lipit de suflet ca o experiență trăită înainte de a-i fi venit vremea, poate e din cauza stilului scriiturii, poate din cauza unei particularități proprii care mă face compatibilă cu vremea amintirilor.

De acum cred că nu vă mai așteptați la vreun rezumat al poveștii din partea mea, pot însă să vă spun că ne vom deplasa din nou între două linii temporale, prezentul și trecutul lui Grace, micuța slujnică de la Riverton din anul 1914 și actuala rezidentă a unui cămin de bătrâni, personaj care nu își deapănă amintirile ci își retrăiește trecutul, din ce în ce mai intens până spre final când trecutul va deveni mai viu pentru ea decât prezentul.

Citind cartea asta gândul mi-a zburat la Emma Harte a Barbarei Taylor Bradford pentru că sunt două experinețe identice aproape ca și condiții și totuși diferite în abordare și desfășurare.

Kate Morton nu zămislește un personaj hotărât să cucerească lumea, unul care să vrea să scape de sub jugul serviciului casnic, nu, Grace este conștientă de locul ei în lume, nu îl pune în discuție, ba chiar este atât de devotată familiei încât își sacrifică propria viață personală în acest scop.

Vom trece desigur prin primul război mondial, perioadă pe care autoarea este cumva fixată sufletește, peste efectele lui economice și umane, vom urmări povești de dragoste încâlcite și spre final, în ultimele pagini acea răsucire de situație atât de specifică în cărțile lui Kate Morton, acea schimbare care te face să crezi că vreme de 300 și ceva de pagini ai văzut de fapt lumea într-o oglindă și abia acum pe ultima sută de metri cineva te-a răsucit brusc la 180 de grade și toate lucrurile sunt așezate invers.

Din păcate pentru mine în fiecare din cărțile ei am intuit răsucirea, am știut finalul cu mult înaite de a ajunge la jumătatea cărții și sunt curioasă dacă și vouă vi se întâmplă asta, dar chiar și așa citesc până la final pentru a mă convinge că amândouă am ales aceeași oglindă, am văzut aceeași răsucire pentru personaje.

Și mai bună recomandare decât asta nu pot da, citesc până la final o carte despre care ghicesc cum se termină pentru că pur și simplu în place stilul sriitorului care face să apară din umbre decoruri și personaje năucitor de vii.

Și da, mi-a plăcut atât de mult cartea asta încât acum citesc ”Orele îndepărtate” de fix aceeași Kate Morton.

Cântul vrăjitoarelor

Cântul vrăjitoarelor trece pe lista mea de lecturi ca 3 cărți distincte pentru că are trei volume. Deja cred că anul ăsta începe să arate onorabil la capitolul lectură.

Ce putem spune despre cartea asta? În primul rând că e scrisă de o franțuzoiacă, așa să mai spargem monopolul de limbă engleză pe piața de fantasy.

În al doilea rând că are tot atâtea legături cu vrăjitoarele câte am eu cu școala de la magie de la Hogwarts. E drept că prin carte sunt numite unele femei așa dar de principiu ele sunt de fapt ființe magice : zâne, harpii, combinații dintre cele două, nu vorbim însă despre magia vrăjitorilor.

În al treilea rând nu lăsați cartea de mâna copiilor decât dacă i-ați  lăsa să citească Sandra Brown, epoca timpurie aia care la fiecare 20 de pagini se lăsa cu sex explicit.

Povestea în sine este întortocheată, extrem de întortocheată, cuprinzând comploturi în comploturi, până la final cred că nici autoarea nu mai știa cine ce planuri își făcuse, pentru că deși de-a lungul celor trei volume îți vine să crezi că Algonde (asta ar fi unul din personajele principale) și bunică-sa Presine, or să o scoată la capăt rezultă de de fapt lucrurile nu sunt așa simple cum cred ele.

În rest cartea e un amestec de religii, cu referiri la miturile atlante, cu reinterpretări ale religiei egiptene, druide și a legendelor franceze legate de Melusine și zâne.

Creștinii și islamicii numai trec prin cadru făcând ce știu ei mai bine afaceri între ei prin intermediul bisericii.

Nu aș merge până la a spune că e o carte bine scrisă, ba chiar pe alocuri stilul este enervant cu veșnica repetare a unor fraze ca ”În acea zi de .....” sau dialogurile care abundă în ”viața mea, sufletul meu” și alte pufoșenii de de gen, dar povestea în sine te poate ține în priză, adică am fost suficient de curioasă să iau și volumele 2 și 3 și să le termin de citit undeva la 4 noaptea, cred însă că pe mâna unui alt scriitor ar fi căpătat un plus de savoare, un farmec al cuvintelor bine îmbinate.

V-ați obișnuit deja cu ideea că eu nu fac rezumatul cărților dar vă pot spune că asta are de toate comploturi , războaie între oameni, între zâne, între oameni și zâne, după aia urmează relațiile între toată lumea în combinații mai mult sau mai puțin tradiționale, ceva religie, ceva legende,ceva istorie, ceva adevăr și veșnica luptă pentru putere.

Despre final nu se poate spune cum se termină de fapt povestea pentru că rămâne în coadă de șarpe, finalul fiind rezervat unui alt volum pe care probabil îl voi citi . Una peste alta Mireille Calmel și Cântul vrăjitoarelor ar putea fi o alegere potrivită pentru serile din ce în ce mai lungi de iarnă la o cacao caldă sau un vin fiert, mai ales că momentan e și cu o reducere de 50% din preț.

Magicienii

Când ajungeți la cartea asta nu vă luați după ce scrie pe a doua copertă, cel puțin nu după partea aia care spune că trebuie să o citiți dacă vă place Harry Potter pentru că legătura între cărțile astea e reprezentată numai de faptul că ambele au o școală de magie în ele.

În rest Magicienii lui Lev Grossmna este scrisă într-un registru grav, este o radiografie a  unui suflet depresiv care trebuie să treacă prin 572 de pagini pentru a realiza că nu te poți ascunde la nesfârșit de tine.

Sigur folosim metafore, dar unele transparente, îl privim pe Quentin renuțând la lume după lume, fără a fi cu adevărat satisfăcut măcar cu vreuna din ele, ce să mai vorbim de fericire, Brooklyn pentru Brakebills, Brakebills pentru Fillory, Fillory pentru Brooklyn. Nici unul din schimburile astea nu îl face fericit, dar asta nu înseamnă că o să renunțe la ele sau că va înțelege adevărul fundamental, că fericirea nu are de a face cu locul în care ești și condițiile exterioare sunt numai variabile pe care le poți corecta pentru a obține rezultatul dorit.

Dacă sunteți consumatori de fantasy veți recunoaște cu ochii închiși Fillory ca fiind Narnia precum și trimiterile la Harry Potter. O Narnia și o magie pervertită privită prin sufletul unui indecis și ăsta poate este cel mai grav păcat al omenirii din zilele noastre. Nu ne putem decide ce ne face fericiți și atunci suntem nefericiți și sabotăm lucrurile în care suntem implicați, indiferent cât de minunate ar fi.

Vom însoți un grup de tineri magicieni, care au o lume la picioare într-o altă lume, de poveste, în care se vor implica într-un război care nu e al lor încercând din greu să obțină ceea ce deja aveau: totul.

În întreaga poveste este țesută ideea că niciodată nu vom fi fericiți cu ceea ce avem, că pasărea de pe gard va fi mereu mai tentantă decât cea din mână și mai ales că, odată ce vom pune mâna pe noua pasăre ea își va pierde strălucirea.

Pe undeva, poate insuficient exploatată este și o posibilă definiție a magiei, ca un scurtcircuit în realitate care permite reconectarea lucrurilor cu numele lor și deschide calea sufletului spre materializarea a orice, indiferent cât de imposibil.

Una peste alta am găsit-o ca fiind o carte tristă dar amar de intereasantă, chiar am de gând să citesc și continuările care sper să ne poarte dincolo de explicația primară a căderii din Rai și anume că perfecțiunea ne plicitsește și ne seacă forța vitală, că suntem o specie ciudată care are nevoie de obstacole nu numai pentru a evolua ci și pentru simpla supravițuire, pentru a fi magicieni în felul nostru.

Aripi

Anul ăsta s-ar părea că o să îmi îndeplinesc norma la citit. Azi despre Aripi de Aprilynne Pike.

Este fără îndoială o carte pentru adolescenți, ceva în genul Amurgului dar lipsit de farmecul iubirii imposibile. Nu că în Aripi nu am avea parte de iubire sau de complicații din iubire dar nici una dintre relații nu este imposibilă, nici una din ele nu prezintă un risc în sine pentru eroina principală.

Cartea are elementele necesare pentru a ține un copil ocupat o după amiază, se citește ușor, nu pune vreo problemă de interpretare, este liniară, simplă și curată.

Dialogurile sunt nespectaculoase, emoția nu este deosebită, într-un fel chiar încurajază consumul de fructe și legume, eventual neprocesate și era să zic ascunde, deși de fapt e în plină vedere, o reclamă la Sprite. Chiar m-am întrebat citind-o cât a primit autoarea de la producător pentru treaba asta.

Pe scurt e o poveste cu zâne și troli dar nu una care să te țină cu sufletul la gură, mai degrabă o plimbare voioasă prin curtea școlii, mă rog, școală americană nu chiar școala copilăriei noastre.

Una peste alta dacă ai copii acasă, unii în jur de 14 ani, nu ar strica să o citească, dar nu e musai și nu o să ducă al vreo transformare spectaculoasă a felului lui de a vedea lumea.

Păzitoarea tainei

Conform principiului universal Shit happens după ani de glorioasă carieră, calculatorul meu a decis să treacă la cele veșnice.

Mă rog, nu știu cât de veșnice, că încă nu a ajuns la doctor întru salvarea hardului măcar, dar proactivă fiind am decis că e cazul să mă înnoiesc cu un laptop, care evident e second și care cred că o fost destinat vreunei țări de limbă germană dacă e să mă iau după ce văd pe tastatură.

Aceste aventuri, care fără îndoială vor sta la baza unui întreg capitol al biografiilor mele, mai mult sau mai puțin romanțate, m-au împiedicat în mod fatal să vă povestesc despre o carte citită de curând, că nu mai pot spune ultima.

De mult nu m-am mai îndrăgostit așa de o scriitură, deși recunosc ea în sine nu are nimic mitic sau fabulos, este numai o carte bine făcută.

Vorbim despre Păzitoarea tainei de Kate Morton, care m-a convins să citesc și restul cărților autoarei ceea ce spune mult.

Și acum fără să stricăm plăcerea descoperirii cu propria imaginație a poveștii să încercăm totuși să o prezentăm. E o carte pendul care te plimbă constant între epoci, aș fi fost tentată să scriu între două epoci dar totuși sunt mai mult de două.

Este o poveste și puține sunt cărțile care mai reușesc asta, fără a crea o lume nouă, în genul Dune, creează un aranjament nou din lumea veche și o face într-un mod plăcut.

O carte ușor amăruie ca toate cărțile cu amintirile unei copilării idilizate, dap, mă îndoiesc că lucrurile erau chiar așa minunate cum ni le amintim noi, mai degrabă timpul și personalitatea noastră de pe atunci le pudrează cu un farmec pe care realitatea forfecată prin mințile de adul nu îl poate egala.

Cu un lejer iz polițist este totuși o afacere de familie și poate le va vorbi mai mult celor care au pierdut deja măcar un bunic din personajele copilăriei lor.

Dacă a citit-o careva dintre voi chiar am această curiozitate și-a mai dat cineva seama după primele 150 de pagini așa care va fi sfârșitul? Sau e meritul intuiției mele ieșite din comun și dim comună?

Dap, am știut dinainte de mijlocul cărții care va fi acea răsucire de peniță dădătoare de zvâc finalului și nu mi-a păsat, am citit cartea fix ca și când nu m-aș fi prins cu sufletul la gură.

Și ca să mă limitez un pic că văz că am trecut deja în pagina următoare, pe lângă o poveste bine scrisă, cu personaje puternic conturate pe care le ”vezi” în timp ce citești, cartea asta mai are un merit te face să îți aduci aminte de poveștile din mintea ta, cele cărorra le-ai promis să le pui pe hârtie și nu ai făcut-o niciodată dion comoditate că altă  motivație nu se există pe lumea asta.

Serios dacă ați citit-o vreau să știu când v-ați prins cum stau de fapt lucrurile.

Clubul norocoaselor

Trec printr-o perioadă ciudată, indiferent ce am eu in cap cartea pe care pun mâna va privi fie vreun secret al templierilor fie o relaţie de familie, aşa am ajuns să citesc Clubul norocoaselor de Amy Tan, după ce avusesem parte de Fiica Norocului şi Fiica Alchimistului.

Dacă mă gândeam că e vreo carte despre cum fetele bune ajung în rai şi alea rele oriunde vor ele m-am înşelat, este despre fiice şi mame şi mamele lor şi aşa mai departe în seria nesfârşită a străbunilor că doar vorbim de chinezi.

Este o carte care mi s-a potrivit, o carte a nostalgiilor, a amintirilor dulci amărui, o carte a tuturor femeilor pentru că sigur nici una dintre noi nu şi-a cunoscut cu adevărat mama, nu aşa cum ne cunoaştem o prietenă din aceeaşi generaţie să zicem.

Structurată pe poveşti scurte în care prezentul şi trecutul se intercalează, cartea ne duce în trecutul îndepărtat la 1000 de li în timp şi spaţiu, în China anilor 1930- 1940. Ne aduce apoi în America în care mamele chinezoiace s-au adaptat atât cât au putut şi şi-au crescut fiicele să nu înghită umilinţă.

Ne întoarce în copilăria fiicelor la acel moment în care fiecare dintre ele şi-a conştientizat relaţia cu o sufocantă mamă chinezoaică şi mai ales ne arată un episod privit de fiecare dinte ele mamă şi fiică deopotrivă.

Ştiţi că nu obişnuiesc să fac vreun rezumat explicit al cărţilor pe care le citesc, pot să vă spun că aveţi în faţă un fel de ArtaConversaţiei scrisă din perspectiva unui dezrădăcinat care îşi dă seama mult prea târziu că rădăcinile sale chinezeşti sunt mai profunde şi mai complexe decât a crezut el vreidată.

Eu citesc repede dar nu cred să vă ia mai mult de 2 – 3 zile în care să îi acordaţi vreo 2 ore, e o carte care se citeşte pe nerăsuflate şi sunt sigură că se şi reciteşte cu plăcere.

Dacă aveţi un pic de timp liber în vacanţă  Clubul norocoaselor vă aşteaptă aici  să vă schimbe un pic felul în care priviţi oamenii în general şi în care vă priviţi mamele.

Fiica alchimistului

Aşa cum spuneam recuperez din greu la categoria lectură. Azi Fiica alchimistului de Katharine McMahon.

Povestea în sine este plasată undeva în prima parte a secolului al XVIII –lea şi totuşi al dracului de actuală pentru toţi părinţii pe care mintea îi poate duce dincolo de rezultatele şcolare ale copiilor lor.

Istoria Emiliei Selden, fiica unei prostituate, crescută de un mic nobil de ţară ca fiind propria fiică, închisă practic de la naştere în laboratorul alchimic unde mintea i-a fost cultivată cu latina, chimia, fizică, biologie şi alchimie este un serios semnal de alarmă pentru părinţii generaţiei emo, pentru părinţii micilor genii ştiinţifice inadaptate social, acei copii sclipitor de inteligenţi care pricep calculul diferenţial şi fizica cuantica din gradiniţă dar care sunt victime sigure ale cuceritorilor de profesie.

Este o carte care te face să te întrebi dacă vrei să creşti un geniu care va plăti cu suferinţă faptul că tu nu l-ai lăsat la joacă sau că l-ai împiedicat să dezvolte nişte abilităţi sociale minime ţinându-l în lumea ideilor.

Este dacă vreţi şi o carte despre Nu înseamnă Nu, că tot este un subiect la modă, o carte care te învaţă că un Nu spus suficient de tare, poate chiar cu un şut în părţile sensibile ale masculului te poate feri de ratarea glorioasa a unei vieţi.

Pentru că violul îmbracă multe forme, nu numai pe cea de pitecantropus care îţi trage doua palme de îţi pierzi cunoştinţa şi te târăşte  de păr în peştera lui.

 Asta e violul lejer indiferent cât de dur fizic , pe care îl percepi ca un act de agresiune, pe care îl ştii din capul locului ca pe o acţiune împotriva voinţei tale.

Oricât de grave rănile fizice se vindecă mult mai uşor decât trauma psihică, când ştii că tu ai fost împotrivă lucruile sunt în alb negru, dar când ai fost pe jumătate sedusă pe jumătate siluită, când Nu a venit pe undeva pe la jumătatea visului romantic şi roz, când te va roade pe lângă umilinţă şi o uşoară vină că poate tu ai spus Nu prea târziu, lucrurile sunt mai degabă gri şi foarte greu vindecabile.

Ca atare recomand cartea asta părinţilor şi, dacă aveţi un copil liceean, nu vă sfiiţi să îl lăsaţi să o întâlnească, s-ar putea să îl ajute în viitor mai mult decât credeţi.

Bineînţeles cartea este despre o gramada de alte lucruri, asta e numai ce mi-a rămas mie în cap din ea, aşa că citiţi-o şi voi, dacă frumuseţea e în ochii privitorului şi sensul unei cărţi e în mintea cititorului la urma urmelor.

Grimpow. Drumul nevazut

Recunosc n-am citit Numele trandafirului, poate ar fi prins bine în compararea lui Grimpow, aşa că am plecat la drum fără să ştiu la ce să mă aştept de la cartea lui Rafael Abalos.

Aş zice că e o carte de vacanţă, un fel de Codul lui  Da Vinci mai puţin înclinat spre blasfemie şi evident încă o întoarcere spre secretul templierilor.

Pentru că istoria nu a fost niciodată punctul meu forte nu pot confirma datele istorice strecurate de autor în cartea sa, cu privire la momentul căderii templierilor şi numele importante din ierarhia ordinului, dar sunt destul de convinsă că a făcut ceva cercetări înainte şi datele sunt exacte.

Drumul nevăzut este un alt fel de a privi piatra filozofală, o altă explicaţie a isoriei alchimiei, una care pare mult mai plauzibilă decât cele avanasate anterior.

Un amestec de invitaţie spre ştiinţele exacte, de poveste de dragoste şi roman de mister mi s-a părut numai bun de atacat pe plajă sau la piscină, o cale de a te pierde în răcoroasele păduri din jurul castelelor din cerc.

Stilul scriituri nu este înflorat, este o descriere destul de obiectivă aproape jurnalistică, la modul jurnalismului elegant nu genul „Şoc şi groază”, a oamenilor, peisajului şi relaţiilor dintre caste la acea vreme.

Evident pe undeva prin povestea asta trebuie să se amestece şi Sfânta Inchiziţie, ce război împotriva templierilor am avea fără ea, apar în scenă mănăstiri, cavaleri şi turniruri, domniţe frumoase şi simboluri încastrate în vitralii, constelaţii şi cimilituri.

După aproape 300 de pagini  care nici nu ştii cum au trecut ajungi alături de Grimpow să afli secretul îmbogăţirii templierilor şi motivul pentru care catedralele contemporane nu mai au farmecul şi nici raţiunea de a fi a celor din vechime.

Bine, poate sunt eu paranoică, dar cartea asta mi se pare că ascunde şi un semnal de alarmă discret cu privire la catastrofa care ne paşte dacă vom continua să răspundem la întrebarea cât fac doi plus doi cât vrea Dumnezeu că la o adică Isus a multiplicat peştii şi pâinile.

Hobbitul

Că iar m-am lenevit la categoria cărţi. Mă gândisem să vă scriu despre Hobbit-ul lui JRR Tolkien, dap am reuşit s-o citesc, poate o să văd şi filmul.

Dar parcă aş putea să vă spun ceva ce nu ştiţi despre carte pe care să nu-l bănuiţi dacă aţi citit Stăpânul Inelelor sau dacă aţi văzut filmele. Este clar că lui Tolkien îi sunt dragi hobbiţii, până şi eu m-am muta în comutat dacă aş avea posibilitatea şi m-aş purta ca un hobbit veritabil, aventurile nu sunt pentru mine.

Este o poveste ca toate poveştile adică o poţi citi la ce nivel vrei sau poţi tu, o poţi vedea ca un copil - căutarea unei comori sau o poţi privi ca un matur analitic - o călătorie iniţiatică în cursul căreia domnul Bilbo Baggins îşi recuperează, chiar mai mult decât îi trebuie, latura Took a personalităţii.

E o carte în care presimţi nostalgia din Stăpânul Inelelor, o aventură în urma căreia este posibil să îţi regăseşti lumea şi să trăieşti fericit în ea pe mai departe, care nu îţi modifică fiecare fibră a sufletului făcându-l incompatibil cu viaţa de dinainte.

Aşa că m-am gândit să schimb stilul la recenzii de data asta şi să vă las câteva citate care mie mi-au plăcut de prin carte.

„ – Cum adică? spuse. Îmi urezi o dimineaţă bună, sau vrei să spui că dimineaţa e bună, fie că vreau eu sau nu; sau vrei să spui că te simţi bine azi, de dimineaţă; sau că e o dimineaţă care te face să vrei să fii bun?”

„E ciudat, dar lucrurile plăcute şi zilele fericite se povestesc într-o clipă şi nu prea merită să asculţi vorbindu-se despre ele; pe când lucrurile care te supără, care sunt pasionante sau te înspăimântă pot alcătui o poveste bună sau, în orice caz, cer oarecare timp pentru a fi povestite.”

„Dacă vrei să găseşti ceva, cel  mai bun lucru e să-l cauţi ( sau cel puţin aşa le-a spus Thorin piticilor celor tineri). Sigur că, de obicei, dacă te apuci să cauţi ceva, găseşti, dar nu întotdeauna tocmai ce-ai căutat.”

„Să nu râzi niciodată de dragonii vii, prostule! îşi  spuse; mai târziu asta deveni una din zicalele lui favorite, transformându-se  apoi în proverb. „Eşti departe de sfârşitul aventurii”, adăuga el, ceea ce era, de asemenea, foarte adevărat.”

„Dacă ar fi mai mulţi care să preţuiască mâncarea şi cântecul, şi veselia mai presus de comori şi de aur, lumea ar fi mai fericită. ”

„Era cât se poate de mulţumit; şi şuieratul apei în ceainicul de pe vatră a rămas , pentru el, muzica  cea mai dulce, mai dulce chiar decât fusese în zilele liniştite dinaintea Petrecerii Neaşteptate”
Pentru mai mult cartea va asteapta aici 

Cel care ma asteapta

Nu aş fi crezut că primul lucru pe care vi-l povestesc din vacanţă este o carte. Mno, îs şi eu cât pot de surprinzătoare la o adică. 

         Am plecat de acasă decisă să citesc odată Hobbitul, numai că la soare mi s-a părut o idee mai bună să împrumut cartea lui Maurice şi am avut dreptate.

         „Cel care mă aşteaptă” este cea mai bine vândută carte a tuturor timpurilor din Iran, după ce a fost interzisă de două ori, iar autoarea lui Parinoush Saniee este o femeie norocoasă care a avut voie să studieze, pe lângă ea şi noi am avut noroc pentru că altfel cartea asta nu ar fi fost scrisă niciodată.

         Este povestea vieţii într-o ţară musulmană aşa cum se vede ea din bucătărie şi pe după vălurile chador-ului. Povestea femeilor care nu au voie să aibă nici o părere cu privire la propria viaţă.

         Pierzi repede ideea că de fapt citeşti o carte şi te simţi pierdut cumva în gândurile eroinei, pentru că inclusiv dialogurile le vei resimţi ca auzite din interiorul ei, cel puţin aşa am păţit eu. Aveam sentimentul că aş citit Jurnalul unei femei simple, care numai simplă nu este, întins pre vreo 378 de pagini.

         O însoţeşti pe Masumeh de pe la 14 ani până la 50 şi eşti martorul zbuciumului ei sufletesc, al îndoielilor, al căutărilor, al unei încercări de a deveni stăpână pe ea însăşi.

         De multe ori m-am enervat de pe poziţia mea de occidentală în faţa nedreptăţilor, de multe ori mi-a trecut prin cap că nici în lumea noastră lucrurile nu stau mai bine uneori.

         Avem posibilitatea să ne alegem soţii şi să ne despărţim de ei, dar dacă am ales greşit, dacă nu am văzut acea incompatibilitate care face o alegere aparent bună să devină un iad, pentru o vreme, hai să recunoaştem că nu divorţăm prea uşor, trăim viaţa lui Masumeh.

         Visul ei era să înveţe, dar a fost condamnată la căsătorie, pentru păcatul de a fi privit un bărbat, de a fi primit două scrisori şi de a-l fi lăsat să îi atingă glezna luxată. Pe scurt nu avea voie să privească un bărbat care îi plăcea dar era în regulă să se culce cu un necunoscut pe care l-a văzut pentru prima dată în ziua nunţii. Aparent căsătoria ei este un noroc, Hamid este un bărbat cult care îi permite să îşi continue studiile, este bogat şi nu este violent.

         Hamid este un visător, un revoluţionar idealist care nu îi împărtăşeşte visele simple, un bărbat care nu poate sta locului, pentru care familia, soţia, copii sunt simple cuvinte fără importanţă raportat la regimul utopic visat de el. După familia care îi neagă totul, Hamid pare să îi acorde orice, mai puţin pe el însuşi.

         Împletită cu viaţa ei şi a copiilor ei, cartea povesteşte istoria Iranului dintr-un punct neutru, Masumeh nu crede în nici o grupare, nu ţine partea nimănui, îşi păstrează credinţa în Dumnezeu în timpul regimurilor civile şi credinţa în libertate în timpul celor religioase, este numai purtată de viaţă printre revoluţii, războaie şi oameni, în timp ce încearcă cu disperare să  îşi apere viaţa şi familia, care se confundă constant între ele.

         Finalul m-a agasat, occidentala din mine s-a enervat un pic, dar am înţeles că pentru o femeie care avea în spate povestea şi personalitatea ei alegerea era logică, asta nu înseamnă că nu le-aş fi tras vreo două copiilor.

         Cartea asta mi-a redeschis cheful de citit, la final vă las citatul meu preferat care pare o esenţă a întregi cărţi , intraţi aici s-ar putea că după primele pagini să nu o mai puteţi lăsa din mână aşa cum am păţit şi eu.

„Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat numai mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. „
Daca doriti sa o cititi, zilele astea e la reducere si face mai mult de 18 lei, sincer.

Ubik

         Timp pentru carte din nou. Pe cartea de săptămâna asta a chemat-o Ubik şi este scrisă de Philip K. Dick. Înţeleg că omul este destul de cunoscut între iubitorii de SF. N-am de unde şti cu certitudine pentru că eu şi SF-ul suntem poveşti destul de paralele.

         Nu mai ştiu de ce m-am apucat să citesc cartea asta, o fi fost titlul şi faptul că bănuiam ceva din ce înseamnă, o fi fost ideea de a ieşi din zona de confort, o fi fost începutul? Toate variantele sunt posibile.

         Înclin să încred că m-au atras iremediabil primele cuvinte "În noaptea de 5 iunie 1992”, cum cartea a apărut în 1969  am fost foarte curioasă să văd cum şi-a imaginat cineva că va arăta viitorul 21 de ani mai târziu, în trecutul meu. Mi-aducea aminte cumva nostalgic de anii de şcoală când aveam temă la desen Anul 2000, care era peste fix vreo 15 ani şi noi desenam în draci farfurii zburătoare.

         Să revenim la carte cu trecere pe la autorul ei pe care îl bănuiesc de uşoare simpatii comuniste după cum descrie beneficiile vieţii într-un kibbutz comparat cu cea a lui Joe Chip care permanent are mare lipsă de o moneda care să îi deschidă uşa propriei case, frigiderul sau cafetiera ( o fi şi vreun joc de cuvinte în numele lui, că parcă Chip înseamnă şi monedă printre altele).

         Mi-a plăcut la nebunie şi abundenţa de persoane cu capacităţi paranormale: telepaţi, empaţi, precogi, inerţiali. Mie una mi-ar plăcea să mă învârt aşe toată ziua printre oameni din ăştia, e drept cred că aş vrea să am şi eu măcar o capacitate din asta altfel m-aş simţi în inferioritate. Aşa cum am cochetat cu ideea de semi-viaţă, un fel aparte de criogenare care îţi permite totuşi să îţi mai dai cu părerea în aşteptarea unei invenţii miraculoase care să te întoarcă din morţi.

         Eh în lumea asta viitoare din Ubik, nimic nu este ceea ce pare. În loc să angajezi detectivi îţi închiriezi un telepat, în loc să pierzi timpul cu calculul probabilităţilor suni un precog, cred că în lumea aia nu ai mai putea să joci la loto şi probabil nici jocul la bursă nu ajută mult.

         Pe autor nu l-a preocupat însă influenţa capacităţilor paranormale asupra factorilor economici cum pare să mă preocupe pe mine. El povesteşte destul de dinamic, adică semănat cu dialoguri, despre o misiune pe Lună, în care lucrurile mor prost şi o parte a echipei moare.

         Şi  de aici până la sfârşitul poveştii, treburile se încurcă, oamenii, lucrurile, timpul degenerează, se ajută între ei, se încurcă între ei, mă rog fac ce fac oamenii de obicei. Cert este că după 222 de pagini nici cu preţul vieţii mele nu aş putea spune cine trăieşte, cine este semi-viu şi cine este mort. Şi sunt gata să pariez că nici voi nu m-aţi putea lămuri dacă aţi citi cartea.

         Dacă eşti fan SF cred că o să-ţi placă, dacă nu e o carte nu foarte de vacanţă pentru că te mai face să te gândeşti la câte ceva, un fel de carte poliţistă care lasă deschisă întrebarea „Cine a făcut-o?” După ce am terminat-o eu mă tot gândesc dacă lumea asta a noastră o fi reală sau o fi visul de după prânz al cuiva.

Doamnele din Missalonghi

         Că n-am mai scris de mult despre o carte, m-am gândit să îmi răscumpăr păcatele cu una de vacanţă.

         Doamnele din Missalonghi de Colleen McCullough este alegerea ideală pentru o călătorie cu trenul, cap coadă îţi va lua vreo 2 ore, având vreo 200 de pagini, dar de-a lungul lor te va face să râzi de câteva ori, cel puţin pentru mine a făcut-o. Dacă nu aş fi ştiut că autoarea a scris şi Pasărea Spin aş fi zis că-s drepte paralele.

         Pe scurt este povestea unei Cenuşărese australiene destul de moderne, nici cu preţul vieţii nu aş putea spune când are loc acţiunea. Missy nu este oprimată de vreo mamă vitregă, trăieşte cu mama şi mătuşa ei în casa  Missalonghi, oraşul Byron, domeniul familiei Hurlingford, o familie destul de trăsnită  de vreme ce oraşul întreg îşi are nomenclatorul stradal din poemul Child Harold.

         Pe undeva povestea are şi nuanţe de telenovelă, mai ales în părţile în care ne ocupăm de poveştile amoroase ale clanului.

         Prin alte părţi are nuanţe de manifest al sufragetelor, de vreme ce vorbim despre o latură întreagă a familiei, cea feminină, aflată sub papucul celei masculine, care profită la maxim de poziţia avantajoasă pe care natura prin ruleta cromozomilor le-a dăruit-o.

         Dacă umorul nu ar ţâşni fie sub forma unor replici scurte şi de efect, fie sub forma unui haz de necaz ce priveşte viaţa de zi cu zi şi poziţia celor trei doamne în familie, cartea ar fi destul de tristă, o carte despre o viaţă cafenie, măcinată de grijile unei sărăcii cu lustru. Vă puteţi imagina o lume în care nu ai voie să porţi roşu pentru că e culoarea rezervată locatarelor din piaţa Charlotte Lamb, adică prostituatelor? Cu un ochi în garderoba mea aş zice că aş fi extrem de deprimată să trăiesc fără hainele mele roşii.

        Ajută şi descrierile peisajelor din Munţii Albaştri, recunosc eu nefiind foarte poetică de felul meu pe astea le-am cam rasolit, adică nu am stat să îmi imaginez cu calm straturile de rocă sau ceţurile ce pluteau peste cascade.

         Ca să respecte arhetipul Cenuşăresei, Missy are parte de propria Zână Bună, care adaugă un vârf de cuţit de supranatural.

         Una peste alta aş zice că e o carte drăguţă, cu sfârşit fericit, numai bună pentru o după amiază leneşă de vară. Aici o aveţi online,  aici o puteţicumpăra pe hârtie iar mai jos am scos câteva citate .

         „ Ei bine, eu cred că e păcat că nu eşti şi tu neagră şi scundă, spuse Missy la fel de dulce. Cu toate fetele din jurul tău la fel de înalte şi de blonde şi rozul acela în degradeu, o să te confunzi cu tapetul„

„De data aceasta era mai serios decât ieri dar, tot aşa, nu o văzu pe Missy stând pe buturugă.

—   Domnule Smith!

     — La dracu!

Veni repede şi se opri uitându-se la ea fără supărare, dar şi fără plăcere.

—   Ce faci iar aici?

—   Vrei să te căsătoreşti cu mine, domnule Smith?”

„Poliţia a încercat să mă acuze pe mine, dar, din fericire, imediat ce a terminat cu ţipatul la mine, am plecat şi pe drum, la câţiva metri mai departe, m-am întâlnit cu un prieten. Şi pe el îl dăduse afară, aşa că ne-am dus împreună la un prieten comun –celibatar, norocosul. Am stat la el până a doua zi după masă şi am băut până m-am îmbătat rău de tot„