Hobbitul

Că iar m-am lenevit la categoria cărţi. Mă gândisem să vă scriu despre Hobbit-ul lui JRR Tolkien, dap am reuşit s-o citesc, poate o să văd şi filmul.

Dar parcă aş putea să vă spun ceva ce nu ştiţi despre carte pe care să nu-l bănuiţi dacă aţi citit Stăpânul Inelelor sau dacă aţi văzut filmele. Este clar că lui Tolkien îi sunt dragi hobbiţii, până şi eu m-am muta în comutat dacă aş avea posibilitatea şi m-aş purta ca un hobbit veritabil, aventurile nu sunt pentru mine.

Este o poveste ca toate poveştile adică o poţi citi la ce nivel vrei sau poţi tu, o poţi vedea ca un copil - căutarea unei comori sau o poţi privi ca un matur analitic - o călătorie iniţiatică în cursul căreia domnul Bilbo Baggins îşi recuperează, chiar mai mult decât îi trebuie, latura Took a personalităţii.

E o carte în care presimţi nostalgia din Stăpânul Inelelor, o aventură în urma căreia este posibil să îţi regăseşti lumea şi să trăieşti fericit în ea pe mai departe, care nu îţi modifică fiecare fibră a sufletului făcându-l incompatibil cu viaţa de dinainte.

Aşa că m-am gândit să schimb stilul la recenzii de data asta şi să vă las câteva citate care mie mi-au plăcut de prin carte.

„ – Cum adică? spuse. Îmi urezi o dimineaţă bună, sau vrei să spui că dimineaţa e bună, fie că vreau eu sau nu; sau vrei să spui că te simţi bine azi, de dimineaţă; sau că e o dimineaţă care te face să vrei să fii bun?”

„E ciudat, dar lucrurile plăcute şi zilele fericite se povestesc într-o clipă şi nu prea merită să asculţi vorbindu-se despre ele; pe când lucrurile care te supără, care sunt pasionante sau te înspăimântă pot alcătui o poveste bună sau, în orice caz, cer oarecare timp pentru a fi povestite.”

„Dacă vrei să găseşti ceva, cel  mai bun lucru e să-l cauţi ( sau cel puţin aşa le-a spus Thorin piticilor celor tineri). Sigur că, de obicei, dacă te apuci să cauţi ceva, găseşti, dar nu întotdeauna tocmai ce-ai căutat.”

„Să nu râzi niciodată de dragonii vii, prostule! îşi  spuse; mai târziu asta deveni una din zicalele lui favorite, transformându-se  apoi în proverb. „Eşti departe de sfârşitul aventurii”, adăuga el, ceea ce era, de asemenea, foarte adevărat.”

„Dacă ar fi mai mulţi care să preţuiască mâncarea şi cântecul, şi veselia mai presus de comori şi de aur, lumea ar fi mai fericită. ”

„Era cât se poate de mulţumit; şi şuieratul apei în ceainicul de pe vatră a rămas , pentru el, muzica  cea mai dulce, mai dulce chiar decât fusese în zilele liniştite dinaintea Petrecerii Neaşteptate”
Pentru mai mult cartea va asteapta aici 

stapanul inelelor

Am terminat Stăpânul Inelelor, da ştiu, carte pentru copii dar oare aşa să fie? 
Super finalul şi nu mă refer la partea populistă în care binele învinge răul ci la lucrurile din spate, nu ştiu dacă o să o citeşti vreodată şi deşi urăsc să mi se povestească lucruri pe care le voi citi totuşi... 
E drept că de-a dreptul telenovelistic după ce devine rege Aragorn se însoară cu Arwen ceea ce nu spune nimeni este că ea renunţă la tot în afară de el, elfii pleacă doi ani mai târziu la Limanurile Cenuşii şi viaţa ei e infinit mai lungă decât a lui dar nu se mai preocupă nimeni de ce se va întâmpla când va rămâne cu adevărat singură pe Pământul de Mijloc pentru aproape o eternitate. 
Finalul e pentru oamenii care au ideea trecerii timpului în suflet, pentru cei care simt în fiecare clipă că nu o vor mai putea întoarce. 
Din loc în loc e strecurată câte o expresie care să-ţi aducă aminte lucrul ăsta, ultima dată când toţi cei din Frăţia inelului sunt împreună, ultima dată când Frodo îl vede pe Aragorn, ultima dată când Gandalf îi vede pe enţi, ultima dată când Sam îl vede pe Frodo şi aşa mai departe. 
Îţi lasă în suflet un sentiment dulce amărui al imposibilului. Merry e chelar al Rohanului, Pippin cavaler al Gondorului, Sam primar al comitatului, Frodo şi Gandalf pleacă cu elfii, ca în viaţă unii prieteni îţi pleacă în oraşul vecin şi îi vezi mai rar decât înainte dar totuşi îi mai vezi, alţii sunt în altă ţară şi îi vezi o dată la câţiva ani, alţii au plecat cu elfii pentru totdeauna şi îi mai vede numai sufletul tău. 
Am prieteni în Bucureşti, în Italia, în Franţa, am prieteni în Rohan, în Gondor, în Comitat şi la Limanurile Cenuşii şi niciodată nu vom mai fi toţi împreună, luptând pentru ceva, râzând de ceva sau visând la fel. Avem în suflet păstrat un moment perfect şi irepetabil suspendat în timp pe care nu-l vom mai întâlni niciodată, nu la fel. 
Abia la nivelul ăsta am fost impresionată de Stăpânul Inelelor scrisă de un om „care ştie că în lumea lui se moare”.