Se afișează postările cu eticheta eu cu mine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta eu cu mine. Afișați toate postările

vineri, 7 martie 2014

De ce imi place mie 8 martie

De ce îmi place mie 8 Martie? Da! Dacă nu ştiaţi, vă interesează sau nu, io vă spun: mă omor după 8 Martie
         Mie îmi place 8 Martie pentru că io cred că mă duc în ajun la culcare io şi în ziua asta mă trezesc altcineva. Am văzut cu ochii mei efectele asupra oamenilor din jur. E drept în oglindă n-am băgat de seamă nimic, dar efectul zdrobitor al schimbării asupra terţilor e de necontestat.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  dragii, scumpii şi inestimabili mei colegi mă lasă să stau pe bancă. Pentru că sunt femeie. Mi-e greu să le spun că-s femeie şi în restul anului când io cocoţată pe tocurile mele de 12 cm înjur lejer în gândul meu martorii altora, care martori răspund lung şi pe coclauri în vreme ce colegul se odihneşte în faţa mea pe bancă, după ce în prealabil s-a uitat al mine cu o faţă rău prevestitoare şi mi-a zis „Eheee, 4 martori”. E drept în apărarea lor pot spune că, în majoritate, colegii mei arată de parcă ar sta să nască dintr-un minut în altul.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  oamenii care de regulă mă aleargă să-mi secţioneze jugulara continuă să mă alerge dar numai pentru a mă cadorisi cu flori şi a-mi ura La mulţi ani! Apreciez efortul cu atât mai mult cu cât ştiu că ultimul lucru pe care şi-l doresc e să am io o viaţă lungă care să le strice socotelile.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  iubirea vieţii mele se chinuie înfiorător să-mi ia o tufă de flori, de ce veşnic galbene o să rămână pentru mine un mister de nepătruns cu atât mai mult cu cât nu-mi place galbenul. Nici lui nu mă mai obosesc să-i spun că aş prefera o margaretă (mac, albăstrea, petunie, pricepeţi voi ideea) cu motivaţia magnifică pentru că e marţi sau pentru că s-a gândit la mine şi nu juma’ de florărie pentru că „aşa se face de 8 martie”
         Mie îmi place 8 Martie pentru că  îmi place să nu pot mănânca la prânz decât datorită amabilităţii chelnărilor pentru că toate restaurantele sunt supraaglomerate cu cohorte şi cohorte de reprezentante ale genului feminin, care nu pun piciorul în crâşmă decât la date fixe de 1 şi 8 martie şi le uită ăl de sus acolo cu orele. Seara nu am avut curajul să merg la restaurant în aceste zile de sărbătoare.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  poliţiştii îşi trag o mască de „băieţi buni” şi mă opresc pe stradă pentru a-mi da flori şi mărţişoare deşi în timpul anului nu pot obţine de la ei nici măcar o informaţie dar vreo colaborare într-un flagrant cum ar fi prinderea ăluia de a fugit cu geanta mea.
       Mie îmi mai plac foarte multe lucruri de 8 martie dar mă tem că  la anul în vremea asta voi fi în pană de inspiraţie aşa că mai păstrez şi pentru blogul de atunci.

miercuri, 31 iulie 2013

Posibilul imposibil

Când credeam că am spus tot ce se putea despre vise, despre cum nu trebuie să pleci urechea la ce spune lumea şi să mergi pe drumul tău, am mai citit un blog care m-a motivat.
Pe de o parte, el blogul, mă rog autoarea lui, are dreptate, dacă îţi doreşti lucruri care te depăşesc o să suferi dezamăgirea de a nu le reuşi.
         Pe de altaaaaa. Aici e de mine. Singura constantă în viaţa noastră este schimbarea, la urma urmelor şi moartea tot un fel de schimbare este. Poate că visul tău te va depăşi la momentul la care îl ai, poate o dată, de două, de 100 de ori îţi vei zdreli genunchii sau sufletul în încercarea de a-l realiza. Dar de fiecare dată vei învăţa ce să faci mai bine data viitoare, odată cu visul tău tu vei creşte, vei deveni mai bun, îţi vei dezvolta abilităţile necesare pentru a-l duce la îndeplinire.
         „Nu trebuie să ne dorim ce nu putem realiza „mi se pare cumplit de limitator şi eu folosesc rar cuvinte de genul „cumplit” pentru că nu îmi place energia lor. În fond cine spune că nu putem realiza? Au fost atâtea lucruri considerate fizic imposibile care totuşi au fost realizate şi vorbim de imposibilităţi absolute, dacă ai fi povestit despre televiziune acum 300 de ani ai fi fost considerat visător sau vrăjitoare, depinde de oamenii care te înconjurau.
         În fiecare zi, fiecare dintre noi îşi doreşte cel puţin un lucru pe care a fost educat să creadă că nu îl poate atinge. Unii îşi pleacă privirea în faţa fatalităţii :Eu nu voi putea face niciodată asta. De ce? Pentru că aşa spun alţii.
         Restul îşi pregătesc ţeasta pentru cucuiele pragurilor de sus şi pornesc la drum. De ce? Pentru că „alţii” nu au vreun cuvânt de spus în viaţa lor.
         În fond este o simplă problemă de opţiune, cine alegi să fii? Ce primează pentru tine? Dacă nu vrei cu nici un preţ să ţi depăşeşti zona de confort atunci pentru nimic în lume nu îndrăzni să îţi doreşti ceva, te va duce pe poteci nebătătorite, de fapt s-ar putea chiar să fie nevoie să faci tu poteca.
         Dacă vrei să scoţi cât mai mult din ce ţi-a pus viaţa în desagă când ai ajuns în lumea asta, ia o bardă şi pleacă să tai liane, fă-ţi poteca pe unde ţi se pare ţie că ar trebui să fie.
         Viaţa poate fi un lanţ de evenimente miraculoase dau unul de întâmplări gri, este alegerea ta spre ce parte a scalei vrei să mergi.
         Pentru că lucrurile astea imposibile pe care ni le dorim sunt intim legate de sufletul nostru, eu una nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare. În nici măcar unul din visele mele nu m-am văzut alergând cu vreo medalie olimpică la gât. Subiectul pur şi simplu mă lasă rece. Nu mă îndoiesc că dacă m-ar fi mânat vreun vis în direcţia asta, acum în loc să stau în faţa unui calculator aş fi fost pe undeva pe o pistă de antrenament, chiar dacă nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare.
         Mă gândesc câţi dintre noi ar fi învăţat să meargă dacă nimeni în jurul nostru nu ar fi făcut-o, dacă la vremea mersului de-a buşilea părinţii ne-ar fi aplaudat că am atins maximul posibil, probabil am fi căzut o dată, de două ori şi apoi am fi decis că mersul vertical este imposibil şi dureros. Pentru că a fost acceptat social ca normalitate am învăţat să o facem.
Şi ne pierdem multe dorinţe pentru că le verificăm în lista celor acceptate social, este sau nu posibil să faci ceva? Dacă nu este nici nu încercăm sau o facem odată, fără prea multă tragere de inimă, mai mult ca pentru a ne confirma nouă şi celorlalţi justeţea opiniei generale.
Şi apoi mai există şi categoria celor care încearcă de câte ori e necesar şi până la urmă le reuşeşte, cei pe care îi considerăm norocoşi pentru că în viaţa lor se întâmplă miracole fără să ne gândim că primul miracol sunt ei înşişi.

Aşa că eu mă înscriu în cealaltă tabără. Doreşte-ţi orice, visează oricât de departe şi încasează-ţi toate căzăturile de care ai nevoie să ajungi acolo. La final poate nu vei atinge luna dar vei fi trăit printre stele . 

duminică, 19 mai 2013

Ca o duminica


De ceva vreme aud o reclamă, este vorba despre o bancă dar nu produsul în sine mă interesează ci melodia, cea din  Sunetul muzicii, cea cu lista lucrurilor preferate.
Ar fi bine să îmi fac o listă din asta, lucruri care îmi plac, lucruri pentru care sunt recunoscătoare că există. Mi-ar prinde bine în zilele în care mi se pare că nu se merită să lupţi pentru nimic.
Pe lista asta pe un loc fruntaş s-ar situa duminicile de vară, calendaristic ştiu că e încă primăvară, dar afară sunt 30 de grade constant, trandafirii au înflorit de mult, fluturii zboară în toate direcţiile,  mi-e cald şi bine. E vară.
În duminicile astea timpul curge altfel, mai lent ca o miere aurie scurgându-se încet de pe linguriţă. Îmi aduc aminte toate sfaturile alea despre a savura viaţa, despre a lăsa fiecare experienţă să te cuprindă, să ţi se plimbe încet prin minte, să îi prinzi toate nuanţele şi să te bucuri de fiecare.
Nu că nu aş încerca asta şi în restul zilelor dar atunci nu prea am timp, e greu să îţi savurezi cafeaua în timp ce telefonul sună, oamenii te întreabă diverse, nu ai 5 minute să stai locului. E greu să te bucuri de razele soarelui de dimineaţă şi de parfumul teilor în timp ce alergi cu ochii pe ceas şi lămurit deja că eşti in întârziere.
Duminicile sunt magice, sunt zile fără a to do list în care te apuci de ce îţi trece prin cap la trezire, zilele în care nu răspund la telefon decât dacă îmi eşti prieten, în care e absolut normal să fug din lume cu o carte în braţe şi să nu mă întreb dacă a doua prăjitură nu e cumva o exagerare.
Duminica asta a însemnat o prăjitură cu căpşuni,

 o cafea la umbra caprifoiului

şi o carte de care uitasem.

 Mai târziu poate o să însemne un film vesel, o baie cu spumă, o bere rece.

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu de acum ce va mai aduce ziua asta pentru că duminica e un sac săptămânal al lui Moş Crăciun în care vreau să găsesc surprize.
Ce mai punem pe lista lucrurilor preferate?

joi, 6 decembrie 2012

Time is not money


Îmi  plac oamenii cu timp liber, am tot respectul pentru cineva care reuşeşte să se organizeze atât de bine încât totul în jurul lui să se desfăşoare în ritmuri de menuet. Recunosc în sinele meu cel mai ascuns visez să ajung la starea asta în care timpul să curgă nici repede nici leneş numai bine cât să mă pot bucura de toate.
Dar unii oameni au prea mult timp. Şi mai ales nu reuşesc să înţeleagă ritmul vieţii celorlalţi.
Aşa că dacă mă vezi alergând în ritm de galop entuziast şi susţinut, cu o robă atârnând nebuneşte în urma mea, dacă vezi că nu am avut timp să ocolesc şantierul ci înfrunt vitejeşte noroiul şi fulgii de zăpadă care cad şi tot cad fără să se sinchisească de umbrela mea, simte-te liber să crezi că mă grăbesc undeva, că pentru  mine alea 5 secunde în care ţi-am strigat un Bună ziua din mers sunt maximul pe care îl pot da.
Te rog, nu te apuca să-mi povesteşti ce mai face bunicul Neacşu de la Dorohoi, în primul rând nici nu-l cunosc pe om, este bunicul cuscrului fratelui tău şiexceptând cazul în care a inventat un mijloc de amânare a Apocalipsei nici nu mă interesează ce face .
De asemenea mă doare în bascheţi la marele fix de aventurile lui Pufinezu’ motanul vostru cel atât de inteligent încât  nu vă decideţi dacă să-l duceţi la Românii au talent sau la Dansez pentru tine, în cel mai bun caz îţi voi recomanda un psiholog genial şi nu al ce emisiune să plantezi necuvântătoarea.
Dacă m-ai întâlnit pe stradă nu înseamnă că e momentul ideal să te alegi cu o consultaţie gratis. Promit că nu voi factura nici dacă suni şi vii ca omul la birou, în ideea faptului că te ştii cu ai mei dinainte de Războiul de Independenţă, ba chiar ai mai multe şanse să emit vreo opinie inteligentă şi care să te ajute în vreme ce îmi odihnesc posteriorul pe scaunul meu rotativ decât în vreme ce telefonul sună înnebunit cu 3 apeluri deodată mai ceva decât traficul din Bucureşti iar eu privesc rugător cu ochi de căţel inteligent un coleg care trece întâmplător pe lângă noi, poate poate în faţa unui terţ care tot zice „Hai să mergem” vei avea bunul simţ să te opreşti.
Pentru toţi cei care au impresia că povestea vieţii lor e mai importantă pentru mine decât să prind autobuzul, că să-i ajut pe ei contează mai mult decât să îmi respect nişte obligaţii proprii, ştiu că sunt repezită, ştiu că vă tai macaroana fără graţie, ştiu că nu dau dovadă de diplomaţia necesară şi  NU îmi cer scuze, că nu am de ce, vă anunţ numai că de azi va trebui să aveţi al voi plasturi dacă vă tentează să-mi risipiţi timpul. Pentru că Timpul nu înseamnă bani, cum cred americanii, Timpul e viaţă.
Sărbători Fericite!

marți, 2 octombrie 2012

Voodoo cel de toate zilele


Probabil aveţi despre Voodoo aceeaşi imagine ceţoasă şi neclară pe care o am şi eu, adică e muuult influenţată de filmele americane în care neşte preotese musai negre şi imense  înfig metodic ace în neşte păpuşele nevinovate compuse in cele mai neatrăgătoare materii prime. Nu exclud posibilitatea ca asta să fie de fapt magia cajun din zona New Orleans numa’ că asta e în mintea mea Voodoo.

Aaaa şi mai e o imagine, aia cu zombi, adică nu mai ştiu eu unde şi anume am citit că tot prin Haiti patria mamă a lui Voodoo ăsta există nişte vrăjitori atât de buni încât scoală literalmente morţii din morminte şi îi folosesc să facă diverse.
La o adică asta nici nu mi se pare o idee rea . În primul rând morţii oricum erau morţi deci nu aveau nimic mai breaz de făcut, deci nu e ca şi cum ar putea să facă o criză de nervi că trebuie să sape grădina când voiau la concert, plus că aşa nici nu se plictisesc. În fazele în care Gicu şi Mărin, cei doi neuroni personali ai mei (chiar să caut blogul cu prezentarea lor şi să-l postez aici ca să ştiţi despre cine vorbim), revenind că nu mai ştiu de unde am plecat, când Gicu şi Mărin filozofează despre viaţa de după moarte asta mă preocupă cel mai rău – să nu mă plictisesc stând închisă în propriu sicriu. Nici măcar nu e cu capac de sticlă Albă ca Zăpasa Style să mai văd şi eu lumea.
În al doilea rând că n-am uitat de zombi e şi avantajul angajatorului, salariu nu le plăteşti că nu mai au capacitate de folosinţă deci nu pot fi parte în contracte fie ele şi de muncă, contribuţii pentru casa de sănătate sunt deja în afara discuţiei, şomajul al fel, de pensie ce să mai vorbim.

Când pui problema de maniera asta mai că m-aş duce să import doi trei preoţi că la o adică un zombi la lucru e chiar mai ieftin decât un chinez şi incomaparabil mai avantajos ca un român.
Oricum am ajuns al ideea asta cu Voodoo de la un articol care mi-a sărit în ochi pe net, cum se vindecă lumea de mahmureală prin alte părţi. Şi dacă unii au soluţii active, supe, murături, bere rece, mă rog ceva ce trebuie făcut asupra ta însuţi, haitieni au soluţie care mi s-a părut profund românească, înfig 13 ace în dopul sticlei şi aşteaptă să treacă mahmureala.
Acum sincer asta nu vă aduce aminte de discuţiile noastre legendare cu oaia în care aşteptăm să treacă ideile de asasinat ale celorlalţi baci mioritici? De plângerile noastre numeroase şi stufoase contra nivelului scăzut de trai, abuzurilor, corupţiei,  birocraţiei şi ce mai vreţi voi după care aşteptăm să se rezolve de la sine?
Mie una aşa de mult mi-a plăcut încât cred că deja am găsit soluţia ieşirii din criză înfigem 13 ace  în criză şi aşteptăm să treacă? Sau o fi mai util să înfigem 13 ace în fiecare politician  şi tehnocrat care veghează al liniştea noastră?

vineri, 28 septembrie 2012

Eu nu stiu sa.....


Se poartă specializarea şi dubla specializare şi supraspecializarea, terminăm şcoli şi facultăţi şi mastere şi după aia mai facem neşte training-uri şi neşte module. Avem o diplomă în ceva după care musai ne apucăm şi mai luăm una în direcţia opusă. Ne putem angaja pe 100 de mii de posturi şi putem duce la bun sfârşit 80% din treburile care trebuie făcută în firmă indiferent dacă în segmentul nostru sau nu.
Ne-am însuşit dincolo de limite celebrul îndemn „Învăţaţi!Învăţaţi! Învăţaţi!” (pentru cei care nu au prins epoca nu-i bai google it, chiar îs curioasă ce o să aflaţi). Şi nu numai la lucru, facem asta peste tot, facem asta acasă, în relaţiile de familie, în relaţiile cu prietenii, uneori temeinic, uneori după ureche dar o facem.
Este constanta zilelor noastre, să ştim să facem cât mai multe, să ne pricepem şi la politică, şi la medicină şi la mecanică şi la gătit.
Poate pe vremea lui Leonardo da Vinci chestia asta era posibilă dar acum nu mai poţi fi omul acela universal care are cheia tuturor problemelor şi ghici ce ? Nici nu e de recomandat.
Alege unele din lucrurile pe care vrei să le faci, alege-le pe alea care îți plac şi nu te întinde mai mult decât îţi este plapuma. Nu te grăbi să faci tot ce ştii şi tot ce poţi pentru că nu trăim în lumea aia ideală în care ne protejăm unii pe alţii. Imediat ce şeful, colegii, soţul, mama, soacra, rudele, prietenii sau copii vor pricepe că tu poţi să faci ceva în locul lor, se vor grăbi să te roage întâi să le ţii locul o dată, apoi impresionați de cât de excelent ai făcut tu chestia aia te vor mai ruga o dată şi încet te vei trezi că a intrat în obiceiul locului să o faci tu permanent.
Aşa că stai uneori şi întreabă-te dacă e cazul să înveţi să repari robinetul de la baie. Da, ştiu picură îngrozitor şi îţi torturează nervii ca picătura chinezească dar nu ai deja destule de făcut mai e cazul să o adaugi şi pe asta?
Ştiu că pot învăţa să fac orice şi o voi face perfect, ştiu că pot deja să fac multe, incredibil de multe, exagerat de multe dar preferă să nu.
Avem cu toţii un timp limitat şi nu mă refer la câte ne-am băgat prosteşte în program,la toate sarcinile cu care ne-am umplut ziua până când ne-am trezit că nu ne aducem aminte dacă a fost soare sau înnorat, că aveam prea multe de făcut şi nici un pic de timp pentru frunzele toamnei, avem un număr de X zile pe care să le folosim cât putem mai bine pentru noi.
Aşa că eu nu ştiu să  conduc, nu ştiu să spăl vase, nu ştiu să lustruiesc aragazul până când îndeplineşte standardele tale, nu-ţi place cum îmi iese mie, umileşte-mă frecându-l tu vreo 4 ore să devină perfect, învaţă-mă minte că nici un pahar nu am învăţat să spăl bibilindu-l al infinit într-o mare de spumă, de principiu nu ştiu să fac mai nimic din ce ai de făcut tu şi nici nu am capacitatea intelectuală de a deprinde aceste complexe meşteşuguri.
Eu nu ştiu să fac 100 de mii de chestii şi ştii ce? Nici nu-mi trece  prin cap să învăţ. Până când cineva îmi va demonstra matematic de ce ar trebui să le ştiu eu pe toate, de ce ar trebui să fiu atât de incredibil de egoistă încât să nu le dau şi celor din jur şansa să muncească prefer să îmi pierd (complet aiurea făcând chestii idioate ca plimbările şi cititul) timpul pe care l-aş putea dedica supracalificării mele în scopul de a fi numită wonder women sau mai exact aia care tre' să le facă pe toate ca să avem noi timp liber.