ceapa

Marile tragedii din viaţa mea sunt concepute parcă să îi facă pe ceilalţi să zâmbească, nu răutăcios ci pur şi simplu. Aşa filtrez eu lumea prin cuvinte până când povestindu-ţi necazul meu aproape ţi-i ciudă că nu e al tău pentru că e al dracului de distractiv şi pare insignifiant.

Mi-aduc aminte un salon de oncologie cu oameni întinşi în pat şi băgându-şi în venă diverse ( a se citi citostatice şi perfuzii nu altceva) care râdeau fiecare în felul lui potolit sau năvalnic de stricarea aparatului de raze, care raze ar fi trebuit să îi ajute în tratament dar care erau mai mult nefuncţionale decât funţionale. Nu mai ştiu cum le povestisem isprava dar se pare că asociasem cuvintele cum trebuie.

Şi totuşi uneori îmi doresc din tot sufletul să îmi pot cumpăra o insulă bananieră pustie, pe care să mă mut cu încă vreo câţiva oameni care să creadă în aceleaşi lucruri ca şi mine.

Visez la o lume în care să o putem lua de la 0, să refacem sensurile unor noţiuni pustiite de lumea în care trăim cum ar fi dragoste, încredere, respect, cinste, adevăr, dreptate şi câte altele pe care copii din ziua de azi şi din cea de ieri şi probabil şi din cea de mâine le  vor afla numai din dicţionarele de arhaisme.

Vreau să mă întorc la unul din principiile dreptului roman, care şi pe vremea aia era la fel de călcat în picioare „honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere”.

Ştiu vă enervează fluenţa mea în latină, aşa am eu pasiuni pentru limbi moarte, principii moarte , valori îngropate de mult şi totuşi îmi lipseşte profund încrederea creştină în posibilitatea învierii.

În traducere ce am zis mai sus sunt principiile deptului roman: sa traieşti cinsitt, să nu răneşti pe altul şi să dai fiecăruia ce merită.

Cred că prima regulă încălcată a fost ultima, ne-am temut să dăm fiecăruia ce merită, l-am răsplătit pe cel rău cu bine şi pe cel cinstit cu ignorare şi aşa pas cu pas am ajuns în lumea de azi, care nu vă minţiti, nu ne-a fost impusă de vreo societate ocultă mondială ci de noi înşine care am tăcut de fiecare dată când nedreptatea a lovit în altul şi nu în noi.

Aşa am ajuns într-o lume în care văd pe net petiţii de salvare a lui Gică Popescu. Bun deci omul dădea bine în minge şi înainte să daţi cu piatra să ştiţi că eu am fost pe stadion când juca şi că îmi plăcea. Şi încă îmi place fotbalistul Gică Popescu, dar nu cred că ăsta e un motiv suficient pentru a trece cu vederea încălcarea regulilor, dacă nu poţi executa pedeapsa nu comite fapta indiferent cine ai fi.

Şi da, Ilie Năstase, dădea genial în mingea de tenis şi făcea spectacol dar daca ideea lui de a-l ajuta pe celălalt este o declaraţie de genul dacă nu îl eliberaţi pe Popescu eu plec din ţară, îi spun să treacă pe al mine şi aşa cocoaştă de taxe şi impozite, pe care le plătesc că nah m-am trezit eu corectă şi îmi declar toate veniturie spre deosebire de amicul Gică,  îi dau eu bani de bilet să plece cât mai repede, că poate o fi nevoie, că poate terminând să ne numere măselele nouă fiscul o să privească şi în alte ogrăzi şi se pare că niciodată nu ştii ce găseşte.

Nu am nevoie de idoli de carton, de oameni care cred că modul în care lovesc o minge îi face semizei şi că ei nu trebuie să respecte regulile, că alea sunt pentru prostime.

Revenind că am divagat, sunt zile în care îmi doresc cu disperare să îmi cumpăr o insulă bananieră pustie şi să scap din lumea asta în care zilele se acoperă una pe alta ca foile unei cepe şi trecerea fiecăreia îmi răneşte ochii cu lacrimi de durere, de neputinţă, de revoltă. Vine cineva cu mine?

 Altii pe care ii doare in ceapa pe aici

Crutoane si creioane

Era o seară obişnuită de februarie, de pe acoperişuri sufletul lumii plângea în fire lungi de zăpadă topită. Mirosea a primăvara, poate, dar frigul era încă al iernii şi înserarea cobora devreme.

Îi plăceau acoperişurile, îi aduceau aminte de căsuţa în care bunica o primise când copilăria ei fusese ocupată de hainele de doliu. O căsuţă simplă din chirpici văruit, în care veniseră într-o dimineaţă de februarie o fetiţă cu cozi blonde şi o păpuşă cu haine cernite. O căsuţă din altă lume decât cea în care trăise până atunci, în care trăsurile şi fructele de marţipan erau vise îndepărtate, dar aşa simplă, căsuţa avea un acoperiş şi acoperişurile apără, de frig, de ploaie, de arşiţă.

Îşi petrecuse multe ierni acolo. Îşi amintea fereastra mare lângă care căldura parcă nu ajungea niciodata cum trebuie şi de lângă care nu se da dusă scriindu-şi temele, de lampa care veghease seri lungi de brodat şi ţesut dantele subţiri ca spuma mării. Îşi amintea punguţa de marochin roşu în care intrau greu bănuţii strânşi cu acul şi din care ieşeau prea repede pentru o căruţă de lemme .

Îi era dor de soba pe plita căreia uneori se cocea leneş ca un împărat un măr roşu şi de cele mai multe ori fierbea o oală cu supă săracă în care puneau  pâinea primită de bunica în casele boierilor. Aşa, crutoane, o puteau mânca oricât de veche ar fi fost.

Ce amintiri îi rămân omului după o viaţă. Ea îşi amintea gustul crutoanelor şi mirosul creioanelor noi de la Englezu’, nu că şi-ar fi cumpărat vreodata unul, erau prea scumpe, dar din când în când intra în magazin numai pentru a-şi umple sufletul cu parfumul creioanelor şi dacă ar fi crezut în Moş Crăciun asta şi-ar fi dorit o cutie de creioane colorate.

Era o seară obişnuită de februarie, cu un frig care nu prea le dădea multe şanse celor de dormeau sub cerul liber. Îşi strânse mai bine haina în jurul corpului subţire şi grăbi pasul. Poate nu toţi aveau norocul unei supe cu crutoane în casa bunicii, dar câtă vreme ea va fi pe aici o farfurie cu mâncare caldă  la adăpost se va găsi şi pentru nefericiţii străzii.

Restul psilunelilor sunt aici

Un pumn de clipe

Repede să nu întârziem, inima îi tresaltă în acelaşi ritm cu cozile lungi legate la capete cu funde bogate.Se lovesc de umeri ca  mugurii unor aripi de înger în timp ce ea aleargă pe cât poate să ţină pasul cu mama care se grăbeşte.

Dacă ar putea s-ar grăbi şi ea mai mult dar jumătate de inimă o îndeamnă să zboare, în timp ce cealaltă jumătate o îndeamnă să încetinească pasul, să mai rămână o vreme în odaia copilăriei cu mere coapte şi păpuşi. Acolo ploaia rece de toamnă nu intră niciodată iar zăpezile iernii sunt numai pentru joacă.

Picioarele de gheişă miniaturală bat parcă în altă cadenţă decât ieri  pe trotuarele cenuşii punctate ici şi colo de primele castane ale toamnei.  

Repede să nu întârziem şi prima zi de şcoală a a început.

Repede să nu întârziem, aleargă din nou. De data asta mama se ţine cu greu după ea ducând horbota vălului alb, au înflorit mugurii de aripi, plutesc în spatele ei în valuri şi dantele .

Se grăbeşte cât poate dar inima încă mai întârzie prin unghere din casa în care a crescut. Picioarele încă mici punctează cu sunet clar de tocuri ascuţite fiecare pas care o scoate din casa părinţilor. Pe caldarâm au început să cadă castanele toamnei ca un punct al capitolului care tocmai se încheie.

Buchetul cu ultimele flori ale verii îi tremură în mâini în timp ce din biserică se aude încet „O, vino, vino din Liban mireasă” .

Repede să nu întârziem şi mâna îşi găseşte locul ei menit de veacuri în  mâna lui în începutul unei căsniciii.

Repede să nu întârziem. Ar alerga dar nu poate, nu şi-a mai văzut picioarele de vreo 2 luni şi nu are idei pe unde calcă. Cineva a sunat doctorul, cineva îi spune că totul va fi bine, cineva îi ia în braţe trupul îndurerat şi greoi şi se grăbeşte cu paşi mari. Lumea e diluată între norii de durere şi bucuria de a-şi ţine în braţe fetiţa.

Din văzduh plouă cu castane căutând pământ bogat pentru a prinde rădăcini şi ea simte cum aripile îi ajung la lungimea maximă, trebuie să îşi protejeze pruncul de-acum.

Repede să nu întârziem, o viaţă nouă îşi caută drumul în lume.

Repede să nu întârziem, o lumânare aurie din ceară îşi macină flacăra la căpătâiul ei. Ar vrea să le spună că nu e nevoie să se grăbească, încă nu a venit vremea să treacă dincolo, la toţi cei dragi care au plecat înainte şi care o aşteaptă. O aşteaptă. Aude castanele care cad încet pe acoperiş şi o dor aripile zdrenţuite. Nu trebuie să se grăbească. Le-ar spune atât de multe dacă ar mai avea putere să vorbească, de fapt poate le-ar spune un singur lucru.

Încet chiar dacă întârziem, încet să putem savura fiecare moment, încet pentru că asta este toată averea noastră pe lume un pumn de clipe .

Nu prea mai am eu timp dar tare mi-a plăcut tema de azi, restul oamenilor care numara pumni de clipe sunt în tabelulacesta de la Psi

Urma de cerc

La început îmi atrăsese atenţia violent, în fiecare clipă, indiferent ce aş fi făcut ochii mei fugeau spre ea. Era un  sfârşit de septembrie cu miros de frunze umede şi moarte care va să vie. Şi  eu o vedeam tot timpul.

         Uneori noaptea între vis şi trezire, în întuneric când ochii nu o puteau ţine sub observaţie degetele mâinii drepte o căutau febril şi o simţeau acolo cu tristeţe.

         La început mă simţeam mică şi singură când o vedeam, îmi aducea aminte de toate relele ca o cutei a Pandorei, o vedeam şi simţeam în gură fierea trădării şi în ochii caldul sărat al lacrimilor. O uram pentru că era simbolul clar al eşecului meu, mie nu îmi reuşise ceva, nu conta că mai trecuseră şi alte personaje prin poveste, prea multe altele. Era vina mea, imperfecţiunea mea şi mi-aş fi dorit să o ascund, să nu se mai lăfăie acolo albă în văzul tuturor.

         Prin noiembrie era tot acolo, o vedeam în continuare dar nu atât de des, învăţasem să văd viaţa pe lângă ea, eram la reabilitare învăţam să zâmbesc aşa cum victimele traumatismelor grave învaţă să meargă. Şi era la fel de greu dar nu mă lăsam, de câte ori o vedeam priveam în altă parte şi îmi smulgeam un zâmbet din riduri ale sufletului pe care nici nu ştiam când le dobândisem.

         Iarna a trecut greu când voiam să îmi încălzesc mâinile venite din gerul de ianuarie. Deşi nu m-a bucurat niciodată răul altuia m-am bucurat când am văzut-o slăbind. Visam să se subţieze până al trecerea în neant, să particip la o frumoasă înmormântare şi să îi arunc bulgărele acela de pământ pe capacul sicriului, să îl aud lovindu-se înfundat şi să ştiu că am scăpat pentru totdeauna.

         Apoi a venit primăvara m-am risipit în floarea cireşilor şi albastrul cerului m-am pregătit să mă întâlnesc cu marea şi am lenevit o vară întreagă pe un chaise longue ascultând valurile, sărându-mă cu briza şi întinzându-mă la soare ca un pisic după ce a dormit pe pervaz.

         Într-o zi  mi-am privit mâna şi nu mai era. Urma de cerc subţire de piele albă ascunsă 10 ani sub o verighetă pe care nu o scoteam nici când dormeam se estompase, degetul meu era în totalitate auriu, numai sufletul poartă încă umbra de cerc al unei iubiri trădate.

         Au mai psilunit despre urme de cerc toti cei de aici

         

Leacuri

Când îşi plimbă luna raza peste fiinta-mi obosită,
Când cu razele de soare ziua nouă mă ridică,
De mi-e frig sau sunt văpaie, de mi-e drag sau mi-e urât
Când înscriu în josul foii un "Sfârşit" şi-un "Început",
De îmi este lumea scoică sau mi-e spărgător de vise,
Când îmi fură alţii totul sau primesc cele promise,
Când mi-e iarnă sau mi-e vară, când mi-e rouă sau mi-e vânt
Mă retrag tăcut din toate câte sunt pe ăst pământ
Şi în colţul meu de-odaie îmi aplic pe suflet leac
Cel mai bun pentru tristeţea inerentă ăstui veac
Din oglinda fermencată ce-am furat-o din poveşti
Îmi şoptesc un "Nu contează, Eu te plac aşa cum eşti"


Ceilalţi psilunatici sunt aici