Strada tineretii mele

Uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele, că mă odihnesc în curte într-o seară sufocantă de vară scăldată în parfumul inconfundabil al caprifoiului.

Tufa de caprifoi care se ridica pe gardul dantelat din lemn alb ne despărţea casele, tufa pe care o plantasem cu Elenora în ziua în care ne mutaserăm. Casele noastre vecine fuseseră un miracol, un semn că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne lasă pe noi surate de lapte dar mai apropiate decât surorile de sânge să ne despărţim.

Pe vremea aceea ni se părea că lumea e o carte de poveşti frumoase devenite realitate. Ne ştiam din leagăn, când mama ei mă salvase de la moarte alăptându-mă la rând cu pruncul ei. Ai mei şi-au plătit datoria păstrând-o pe Eleonora în casa lor când maică-sa murise şi nu am fost despărţite nici o zi.

Ne gândeam uneori cum va fi când fiecare va merge la casa ei şi ne rugaserăm fierbinte să nu se întâmple asta. Şi minunea venise sub forma unor case vecine, gemene ca un chip şi imaginea lui în oglindă în care ne  mutaserăm în aceeaşi zi la o săptămâna după nunţile noastre sărbătorite împreună.

În casele alea ne-am numărat zilele cu bucurie şi tristeţe, ne-am petrecut serile sub trandafirii ridicati in ghirlande peste curţi, am văzut zăpezi cernându-se din cer prin ochiuri de geam aburite de căldura bucătăriilor, ne-am crescut copii, ne-am îngropat soţii şi ne-am aşteptat împăcate rândul nostru.

Dar nu rândul care îl aşteptam a venit ci altul, în locul morţii au venit decretele de expropriere, ţara avea nevoie de blocuri înalte, cenuşii, clădiri uniforme şi fără bucurie în care nu puteai nici să visezi.

Am stat cu pumnii încleştaţi în buzunare în vreme ce buldozerele au trecut peste trandafirul sângeriu din colţul casei, au făcut una cu pământul casele noastre ca de turtă dulce şi au strivit caprifoiul dintre ele.

Am asistat la spectacol într-o stare de încremenire forţată, fără să putem spune un cuvânt, ştergându-ne pe furiş lacrimile şi apoi când în locul parfumului de caprifoi aerul serii s-a umplut cu miros de cauciuc ars, am întors spatele pentru totdeauna acelui loc.

Am auzit că acum acolo sunt blocuri, nici una din noi nu s-a mai întors.

Doar uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele şi lipsa ei mă doare poate mai rău ca lipsa Eleonorei, pentru că nu există o lespede de mormânt în faţa căreia să o plâng şi pe ea. 

Alte duzini aici.