De Paste

Eu cu Dumnezeu ne înţelegem bine, eu îi aplic teorii de fizică cuantică şi el zâmbeşte în barbă de câte ori descopăr eu apa caldă şi mersul pe jos.

Nici creştinismului nu îi găsesc vreo vină, pricep mitul reînvierii că de la Osiris şi Mithra încoace zeii  se tot nasc şi tot mor spre a învia, mă surprinde un pic încăpăţînarea asta exclusivistă conform căreia creştinii au descoperit cum stă treaba cu oul şi găina şi musai Isus şi numai el e ăla adevăratul, dar conform înţelegerii mele cu divinitatea practic îngăduinţa şi nu ţin asta împotriva lor.

         Problema reală şi dureroasă apare când eu şi biserică prin unşii ei trebuie să coexistăm, nu că mi-aş dori dar deh şantajul sentimental o să fie moartea mea şi numai ce varsă careva din famelie vreo lacrimă că nu are cine să ia drumul bisericii să îi aducă Paşte şi mă şi  mobilizez.

         Dacă mă citiţi mai demult ştiţi că aveam aşe o relaţie de sinceră nesuportare cu Padre Titi preotul de parohie, chiar am respirat uşurată când o plecat, numa că în locul lui o venit un puştiulică tuns castron care după ce că nu ştie pe ce lume e se mai dă în vânt şi după propria voce şi îl uită dumnezeu vorbind.

         Mi-aş fi dorit să nu merg la biserică azi noapte, că lumina nu vine din altar ci din suflet, că sfinţenia nu vine din repetarea unor fraze învăţate papagaliceşte ( altfel nu îmi explic de ce se alegea praful de sens prin intonaţie) ci din credinţă, că divinitatea nu stă în biserici nemaiavând loc de babele mai atotşiutoare şi mai atotfăcătoare decât ea.

         N-am avut de ales şi m-am dus, spre final, să îi pot aduce bună-mii pâinea muiată în vin care pentru ea e importantă, numai că în loc de asta am primit un recital de vreo 20 de minute al unei babe care nu ştiu de ce nu s-o dus la Românii au talent şi privirea furioasă a omului de serviciu din biserică pentru că după ce mi-a comunicat că  recitalul cu pricina se suprapune pe „cel mai important moment al slujbei se împărtăşeşte părintele” i-am răspuns nelămurită că io credeam că învierea o fost cel mai important moment.

         Mi-a adus 45 de minute de vorbit fără sens al preotului, care s-a răzbunat pe lipsa noastră de la denii şi ne-a făcut un rezumat al fiecăreia, apoi ne-a comunicat că diavolul e o fiinţă spirituală care nu a fost binecuvântată cu darul înaintevederii şi a ajuns cumva aiuritor la teoria timpului,împotmolindu-se în relativitatea acestuia.

         Am primit de asemenea o mână purtătoare de cruce întinsă ostentativ pentru a fi sărutată ( mno să ieie mnealui un loc pe scaun să nu-l doară şalele aşteptând ziua aia) şi o senzaţie de tristeţe legată de oameni aşa în general.

         Apoi am ieşit afară, stelele şi luna erau aprinse pe bolta catedralei universale, pomii în floare îşi revărsau parfumul în aerul rece, coruri de broaşte şi păsări cântau pe limba lor  şi după ce am scăpat de credincioşi şi ciobanul lor, am descoperit singură miracolul învierii ciclice.

         Plănui pe mai târziu să îmi iau o bere, o carte şi pătură şi să mă refugiez în gradină, poate o să citesc, poate o să urmăresc sakura autohtonă cu petale de piersic îmbujorate şi să îmi amuţesc noianul de gânduri şi griji în faţa perfecţiunii ansamblului sau poate o să stau la taclale cu divinitatea ca de la întreg la parte, ca între prieteni aşa cum s-ar cuveni să fie peste tot.

         Paşte fericit nu mi se potriveşte dar să  vă învie sufletul ca o livadă în floare şi anul ăsta.