Povestitor de lumi

 

          Unul din primele lucruri pe care mi le aduc aminte este un Abecedar, l-am șterpelit de la mama pentru că nu aveam voie să citesc pe vremea aceea.

          Așa că am citit în ilegalitate, am învățat fiecare literă pe ascuns întrebând-o cu Abecedarul în mână pe bunica, apoi le-am lăsat să se unească în cuvintele cărților de povești, vi le mai amintiți? Cele din Biblioteca pentru toți cu basme populare din toate lumea, suficient de lungi să mă țină ocupată o zi, suficient de scurte să nu sufăr că nu pot afla mai repede cum se termină.

          Primul verb care m-a definit a fost citesc: absorb viață din cuvinte.

 Nu am știut pe atunci că voi trăi poveștile pe care le citeam, nu am știu că Mordorul de exemplu poate exista în realitate.

Și totuși există și o parte din mine mărșăluiește prin el.

          Cândva în adolescență cititul meu s-a intersectat cu Asimov, nu am știut pe atunci că nu citesc science fiction. Ați citit Zeii înșiși? Despre o societate umana atât de slăbită în care Cei Tari se formează din Cei trei Moi: rațional, emoțional și paternal.

          Sau poate o societate atât de avansată în care ne dăm seama în sfârșit că nu suntem corpuri mânate de suflet ci suflet, protejat uneori în unul și alteori în mai multe corpuri.

          Și totuși nu era science fiction și o parte din mine stă de veghe căutând mereu  un semn al celorlalte părți.

          Când m-am întâlnit cu Sanderson nu am știut că Umbremar există, că undeva între lumi este strâns potențialul a tot ce ar putea să existe sau să nu existe vreodată.

          Și totuși Umbremar e real și în fiecare zi încerc să strâng toată lumina care-mi iese în cale pentru ca partea din mine care se poate cufunda acolo să aibă ce îi trebuie pentru a modela lumi.

          Dacă m-ai întreba acum aș zice că îmi cunosc toate părțile, că știu unde se află fiecare, că am explorat toate valurile realității.

          Dar știu că mai am părți de suflet care rătăcesc, în lumea asta sau alta, iar într-o zi părțile astea se vor reuni în ceea ce au fost dintotdeauna: un povestitor de lumi.

          Ultimul  verb care mă va defini este povestesc : dau viață prin cuvinte.

 

         

o bătaie de inimă mai târziu

 

          Sunt zile, încă mai sunt, în care goana lumii mă răsucește în loc și mă face să uit pentru un timp cine sunt.

          Nu le regret, când zilele astea nu or să mai fie, când lumea va curge pe lângă mine fără să mă afecteze va fi venit timpul să o părăsesc și să mă întorc acasă, încă nu a venit.

          Sunt zile, încă mai sunt,  în care cu ochii prinși în lupta de lumini și umbre uit că tot ce văd este iluzie, uit că pot ieși din nebunia contemporană la fel de ușor cum pleci dintr-un loc care nu ți se (mai) potrivește.

          Sunt zile, încă mai sunt, în care îmi uit puterea de a crea lumi  prin gând și de a schimba lumi prin voință pură, zile în care mă simt o frunză în vântul istoriei fără posibilitatea de a trage de volan spre direcția în care vreau să ne îndreptăm.

          După care îmi revin, îmi aduc aminte că din mine izvorăsc poveștile luminii, că sunt un punct de energie care poate glisa între ele universurile, că e suficient să nu mai hrănesc realitatea nedorită, cea care mă doare și mă sperie.

          Atunci îmi părăsesc tăcerile, îmi strâng cuvintele și îmi revărs lumina asupra lumii, o sun pe Dumnezoiaca pe numărul pentru familie și o invit la un pahar de vorbă.

Stăm în liniște ca două prietene vechi, descâlcim firele sorții și bem uluite de ce pot oamenii face când îi scapi din ochi și de dragostea infinită cu care punem totul pe drumul bun.

Dacă mă vedeți cu un pahar de vin privind  îndelung o oglindă nu mă deranjați privesc în și cu ochii divinității și rescriu codurile lumii. Eternități la rândul pentru că în familia mea ne-am născut cu veșnicia în sânge.

 

Poveste de iarnavigator

Kareesha își potrivi mai bine năframa de mătase peste păr și își plecă ochii spre podelele nesfârșite de dejalnic lustruit.  Oricine ar fi privit-o nu ar fi pus sub semnul îndoielii atenția și desăvârșita pioșenie cu care participa la ceremoniile în curs.

Trebuia să recunoască în ciuda cumplitei dezamăgiri fantasmasonii făcuseră totul cu stil și atenție  de parcă micul detaliu al cromozomilor ei XX nu ar fi avut nicio importanță.

Dar avea! Practic le răsturna religia dintr-o singură mișcare, milenii de doctrină într-un anume sens se răsturnaseră peste noapte, hrisoave peste hrisoave erau negate, aproape auzea scrâșnetul tradițiilor prăbușindu-se și se întreba daca fantasmasoneria va rezista încercării.

În fond lucrurile fuseseră extrem de simple se băteau cap în cap cele două principii fundamentale ale societății lor. Împăratul era dat e familia ei iar marele preot si împăratul erau una și aceeași persoană.

Și din obișnuința ultimilor 1500 de ani nimănui nu îi trecuse prin cap că nu era obligatoriu ca împăratul să fie desemnat mare fantasmason, nicăieri nu scria că nu se poate la fel de bine și invers, că biserica poate oferi împăratul la fel de bine cum dinastia Amaride oferea marele preot.

Bine, dacă trebuia să fie sinceră până la final, și cu ea însăși era indicat să fie, fuseseră vreo 3-4 prelați cărora le trecuse asta prin cap, dar capul le fusese separat de corp aproape din secunda în care le venise ideea așa că nu apucaseră să mai facă nimic în privința asta.

Așa că de bine de rău, biserica își înghițise înfrângerea împodobise Marea Sală cu flamuraturi și organizase dubla ceremonie în ziua în care Moștenitoarea împlinea 21 de ani.

Nici nu îi venea să creadă că avea numai 21 de ani, parcă trăise 21 de vieți, cu toate intrigile cărora trebuise să le supraviețuiască din ziua în care devenise clar că imperiala ei mamă nu va mai naște un alt copil.

Urmaseră codicilele, religia făcuse atunci pasul în urmă care pusese în mișcare evenimentele, îi recunoscuse împăratului un drept absolut de libertinaj, pentru prima dată în 2000 de ani nu mai era necesar ca Moștenitorul coroanei de naivoriu să se nască pe marginea binecuvântată a așternutului, ar fi putut la fel de bine să se nască în paie numai să fie bărbat.

Karma le dejucase planurile, nimeni pe lume nu avea să știe vreodată cum reușise împărăteasa dar absolut orice femeie care ar fi putut naște un moștenitor imperial primise o doză generoasă de saltimbăutură în fiecare zi reducând la 0 efectele miraculoaselor tratamente cu injectactil.  În toți cei 40 de ani în care se încercase din răsputeri perpetuarea dinastiei pe linie masculină nicio femeie nu-i mai zămislise prunci împăratului deși vracii curții jurau pe teancuri întregi de cărți sfinte că era perfect capabil.

Probabil peste ani și ani când povestea lor va fi demult uitată, oamenii vor ține mine numai că nu e bine să o provoci pe Karma, deși nimeni nu va mai ști cine a fost ea sau de ce anume e mai sigur să nu o superi.

Nu fusese, ușor se gândi ea, să navigheze prin toate dramaticurile,  dar în fond nimeni nu spunea că viața la curte ar fi ușoară. Greutatea era însă compensată de certe avantaje cum ar fi puterea și în timp ce își muta greutatea de pe un picior pe altul cât mai discret posibil își promise să folosească puterea pentru a mai scurta nenorocitele astea de ritualuri.

Pe când orologiul din Turnul Ceții bătu de amiazadarnic fantasmasonii binevoiră să apară din altar purtând inelul cu lacrimatur . Susținătorii versiunilor apocaliptice, repede calificați ca eretici ai religiei oficiale, lansaseră ideea că în momentul în care simbolul marelui preot va ajunge pe degetele subțiri ale unei femei lumea așa cum o știau urma să se sfârșească.

E drept nu se putuseră pune de acord cu privire la modalitatea în care lumea își va cunoaște finalul într-un ghem de foc, zguduită din temelii, înghițită de ape sau pulverizată de însăși mâna ziditorului dar astea erau detalii lipsite de importanță de vreme ce lumea se sfârșea oricum.

Ca la un semn crengirofarii din curtea palatului începură să urle a pustiu și pentru o fracțiune de secundă Kareesha se temu că prevestirile erau corecte, apoi își aminti că asta se întâmpla de 21 de ani încoace în momentul aniversării nașterii ei, când lumea intra în iarnavigator și cerul plin de stele al nopții se arăta în plină zi pentru un minut.

Își îndesă cu convingere inelul cam larg pe deget și își ridică privirea de pe podele, perioada smereniei luase sfârșit, îi privi calm pe toți marii prelați și marii dregători apoi își lăsă ochiul minții să vadă mai departe până în ultimul colț de imperiu și fiecare clipă a viitorului.

Lumea nu pierise și totuși așa cum o știau ei luase sfârșit, începea o nouă era în care cromozomii XX nu mai erau un handicap ci un privilegiu  iar purtătoarele însemnelor puterii începeau pregatirea pentru întoarcerea divinității în adevrata ei formă. Feminină.

Leapșa resuscitata

Pentru că nu am găsit nimic mai breaz de făcut în ziua doi a noului an decât să îl numesc pe mon frere Vladimir în fruntea unui comitet-comiție de resuscitare a lepșelor, amu trebuie sa prestez la treaba cu pricina fiindcă și ăsta, ocupat foarte fiind, s-a și apucat să pună lucrurile în practică, de unde pricep că nu a asimilat decât limba română, tradițiile seculare ale neamului nostru conform cărora de ce să ne grăbim că nu dau turcii, rămânând o profundă necunoscută minții lui.
Care leapșă recondiționată, că  este ecologist ce nu s-a văzut și leapșa o reciclează sună cam așa
1. Scrieti minim 1 lucru despre care credeti ca va face de neinlocuit pe dvs personal
    a) la serviciu
    b) off serviciu
a)Băi la lucru clar nu sunt de neînlocuit, dar am certele mele abilități, adică pot convige un om în destul de scurt timp că i-am rezolvat toate problemele, lui și neamurilor lui, fără să fi rezolvat în fond nimic, numai că mă exprim extrem de alambicat ceea ce duce la o extorsiune a burlanelor eludând meandrele concretului încât e mai sigur să zici că am rezolvat decât să admiți că ești prost și nu înțelegi ce dracului spun.
b) Sunt singura care deține numărul de telefon personal al Dumnezoaicii și îmi și răspunde de fiecare dată să stăm așa la o poveste ca fetele, need I say more?
2. Scrieti minim 1 lucru pe care aveti de gand sa il indepliniti, sau sa il achizitionati, sau sa il imprumutati, sau sa il folositi in mod cat mai egoist posibil doar pt dvs personal in noul an 2018.
a) să îndeplinesc, intenționez să caut manualul cu shotcut uri pentru utilizarea propriului creier, adică băh undeva trebuie să fie o legătură neuronală pentru teleportare pe care numai din lene până azi nu am găsit-o.
b) o să achizitionez un otomobil, mai puțin galben decât al lu frate-miu și probabil cu cost de achiziție cam cât o roata din al lui, pe care să îl pot zgâria, înfunda și abuza după placul inimii și îndemânării mele în timp ce reînvăț să conduc.
c) sincer nu intenționez să împrumut nimic, eu când iau iau, nu folosesc comodate,
d) să folosesc timpul meu liber așa cum voi reuși să îl scot de prin orarul de lucru exclusiv așa cum voiește fibra mea musculară și nervoasă, mai ales nervoasa.
3. Descrieti o tinta sau un tel care v-ar tenta pt o posibila indeplinire in 2018, despre care aveti impresia ca este intr-adevar dificil de atins pt dvs personal, insa despre care credeti ca ar merita ceva efort sustinut din partea dvs.
Eu fiind aripa cultă a familiei intentionez să învăț limba araba
4. Daca ati fi obligat sa faceti intre 6 si 12 saptamani de munca voluntara sau patriotica in 2018 intr-un regim de program de lucru normat pt eficienta si calitate de 8 ore/zi si cu cazare, masa, echipament de lucru, si transport asigurate, si ati avea posibilitatea sa va alegeti o activitate anume intr-o locatie anume, sau chiar multiple activitati in multiple locatii, la ce activitate/activitati v-ati inscrie?
Aș fi grămadă voluntar într-o maternitate,într-un orfelinat că și copii ăia au nevoie de prieteni sau într-o cantina sociala, deși talentul nu mă recomandă, ultima data când am încercat erau atâtea condiții de îndeplinit de parcă voiam să candidez la președenția USA.
5. Alegeti-va si scrieti un motto sau un citat sustinator de moral in caz ca veti fi obligat(a) sa faceti munca voluntara sau patriotica in 2018, sau doar asa in general pt dvs in 2018.
”Frica este cea care ucide mintea. Frica este moartea măruntă care aduce distrugerea totală.”
6.  Scrieti minim 1 lucru excesiv de riscant din punctul dvs de vedere pe care presimtiti ca il veti avea de indeplinit in 2018 (daca sunteti o persoana mai adversa la riscuri), sau pe care chiar ati visa sa il indepliniti in 2018 (in caz ca sunteti o persoana careia chiar ii plac riscurile)
Având în vedere că deja sunt mult prea multe locuri de dat cu aspiratorul si făcut ordine, e posibil să fiu nevoită să mă mărit.
Eu nu dau leapșa mai departe către nimeni, că eu sunt aia drăguță din familie, dar ea poae fi preluata de oricine simte nevoia.

La mulți ani

Știu, am început să scriu din An în Paști, drept dovada scriu de Anul Nou și probabil următorul post va fi prin martie sau aprilie, dar când te pocnește iluminarea în moalele capului trebuie, absolut trebuie să împarți ce ai descoperit și cu ceilalți, pentru că sufletul tău ăla mic și negru din trecut care te-ar fi făcut să păstrezi secretul numai pentru tine nu mai exista.

Ce vreau să vă spun e că Anul Nou este o șansă extraordinară pentru noi ăștia în curs de trezire, pentru ăia care s-au trezit e mai puțin important pentru că ei Știu că Acum este singurul moment care exista din orice parte ai veni și în orice direcție ai merge.

Să revenim la noi că suntem mai mulți, Anul Nou ne dă șansa unui început proaspăt la fiecare 365 de zile. Nu știu dacă vă dați seama cât de absolut minunat este să nu fie nevoie să murim ca să putem începe de la capăt, asta fiind soarta celor care refuza să se trezească, la ei început egal viață nouă după ce în prealabil ai murit.

          Hai repede un calcul de câte reîncarnări scăpăm dacă putem alege schimbarea măcar de Anul Nou, dacă ne învățăm câteva lecții la fiecare 365 de zile? Nu e așa că e mai bine?

          Am început 2017 un alt om și în numai 12 luni mi-am schimbat serviciul, casa, prenumele, juma de personalitate si vreo 70%din viață, fără să mor, fără să aștept judecata de apoi, fără să dau vina pe restul universului pentru că mie nu îmi merge la fel de bine ca altora care fără îndoială au pile la Doamne Doamne altfel cum de lor le merge si mie nu.

          Mai am de schimbat și în viitor asta  clar, în plus încă mi-e greu sa accept că un început nou apare de fiecare data când mă trezesc dimineața, că în orice moment al vieții mele mă pot opri dintr-un mod de acțiune, de gândire, de simțire și de viață și să spun, din secunda următoare voi fi altfel, dar am început și Anul Nou îmi prinde din nou bine.

          Diseară mai las în spate o căruță de temeri, de resentimente, de judecăți și credințe care mă țin în loc, care nu mă lasă să fiu omul care aș putea fi, omul care am fost înainte de a mă lăsa limitat de mediu.

          La miezul nopții profitați că se schimbă anul, că puteți începe unul mai bun, poate cel mai bun din viața voastră de până acum, la miezul nopții aveți o șansă să schimbați ceva, aveți grijă de ea și scoateți maximul din ce oferă.

          La mulți ani !

          

Din cufărul de rețete al străbunicii - pâine cu brânză, sare și ciușcă, pas cu pas, reinterpretată halucinat și molecular

Inspirată de mon frere și Dana, acești doi monști mai degrabă nesacri ai spațiului virtual în care mă învârt, am decis să îmi calc pe inimă, deși numeroase surse credibile susțin că organul cu pricina îmi lipsește și să dezvălui publicului larg ( pentru că este politically incorrect să spun gras) o rețetă veche de familie, care mă duce invariabil cu gândul la copilărie.

Mama mea, ca și mama lu' frate-miu (nu, nu e aceeași persoană în mod fizic dar este vorba despre aceeași esență pentru că noi am fost era să zic crescuți de același arhetip) a gătit un fel limitat de mâncare pentru că nu poți fi perfect într-un mod infinit de rețete, mai bine una și bună . 

E drept rețetele erau de fapt două : una de cafea dar m-am gândit să nu vă fac poftă acum seara. Știu exact cât de irezistibile sunt rețetele din familia mea și ȘTIU că IMEDIAT ce veți termina de citit instrucțiunile veți repeta rețeta în propriile bucătării.

Rețeta de azi este pâine cu brânză, sare și ciușcă. Pare simplu nu? Eh bine, în asta constă farmecul și dficultatea, aceste ingrediente mundane trebuie combinate cu atenție la proporții pentru  obține mușcătura perfectă.

Cum poți dintr-o simplă gustare să îți răsfeți palatul cu verdele ierbii îngurgitate de Miorița, cu soarele care a mângâiat holda de aur a țării?  Citiți-mă și veți afla!

Din cantitățile de mai jos se obțin fix și numai 2 felii medii pentru că noi femeile știm că less is more.

Paine cu brânză, sare și ciușcă rețeta mămicii mele reinterpretată

Timp de preparare: 3 minute si 32 de secunde  

Timp de gatire: 2 minute 

Timp total: 5 minute si 32 de secunde.

Ingrediente (doar la Oglinda lui Erised )

2 felii de pâine pătrată neagră

80 grame de Mascarpone,ideal făcut acasă ca pe vremuri

un praf de sare roz de Himalaya

un praf de fulgi de ciușcă

un tub de Piros Arany

Mod de preparare : Paine cu brânză, sare și ciușcă rețeta mămicii mele reinterpretată

Se deschide ușa frigiderului de unde se extrag primele ingrediente : pâinea, Mascarpone și Piros Arany

Pe o farfurie se vor așeza întâi cele doua felii de pâine neagra și patrată . Cu infinită grijă se desface cutia de Mascarpone și apoi cu un cuțit ceramic se întinde un strat de brânză peste fiecare felie, 40 e grame pe fiecare. 

Ca tehnică recomand să amplasați crema de brânză în mijlocul feliei de unde o veți întinde rectiliniu uniform spre margini. Mișcarea cuțitului este foarte importantă pentru că al final vrem o suprafață finisata perfect fără denivelări care ar putea dăuna atât esteticii cât și aparatului bucal.

Mare atenție, în cazul în care cutia  de Mascarpone este neutilizată în anterior sub capac va avea o folie de protecție argintie pe care o vom înlătura calm, uneori e posibil să aibă o reacție adversă, nu vă panicați dacă persuasiunea nu dă roade o puteți înțepa cu vârful cuțitului și ulterior da jos.

Platingul pâinii cu brânză, sare și ciușcă.

Peste crema de brânză vom așeza restul ingredientelor , după ce, în prealabil, le-am scos din dulap. Ordinea este foarte importantă întâi un strat de sare roz de Himalaya, apoi un praf de fulgi de ciușcă proaspăt râșniți și la final decorul propriu zis cu Piros Arany.

Recunosc frate-miu caligrafiază, eu am scris mai puțin elegant pentru că rețeta mea este din ciclul Prea ca la țară.

Urmeaza un moment crucial, deschidem ușa cuptorului cu microunde și plasăm farfuria cu cele doua felii de pâine în cuptor pe farfuriuța aceea care se învârte, închidem ușa și setăm pt doua minute.

Când auzim un click înseamnă că putem deschide ușa să scoatem mâncarea. 

Atenție! Deși farfuria nu ne arde la degețele, brânză ne va arde cerul gurii dacă nu așteptăm 2 minute. Știu , e greu! e prea apetisant!

Bunica și străbunica foloseau Mascarpone făcut în casă de la văcuțele proprii, din păcate oricât am încercat ultima văcuță din familie nu s-a putut aclimatiza în balcon așa că am renunțat.

De asemenea mai foloseau spumă de afine bavareze și un delicat jeleu de aronia molecular, dar aceasta ar transforma rețeta în una cu grad de dificultate categoria superhero, in plus în aceasta combinație nu poate fi servită decât cu un pate fin din fois de cygne.

Sper ca v-am inspirat si veti gati si dumneavoastra aceasta delicatesa clasica si originala.

10 plăceri (blog serios bre, nu e cu tonuri de gri )

Merci mon frere, am preluat legătura și leapșa, deci ppl în direct după foarte multă vreme și niște schimbări așa din țâțâni de viață, karma și feng shui, din nou,  Eu.

Când am citit leapșa Kadiei, am crezut în interpretare ad literam că trebuie să vorbesc despre 10 lucruri pe care le găsesc mishteaux de când m-am mutat. Interpretarea consortului dumneaei mi-a relaxat neuronii în sensul că pot fi 10 lucruri mishteaux descoperite în ultimul an, ca să fiu speciala pot zice chiar descoperite de când am lăsat praful să se aștearnă pe aici.

1.Mutatul la țară mi-a schimbat ritmul de viață, încă muncesc mult până o să pun niște lucruri în ordine dar deja se vede lumina de la capătul tunelului și față de ritmul nebun de acasă în care aveam de făcut ceva 25 de ore din 24 acum am timp sa respir pur și simplu, să îmi urmez ideile ciudate, și să îmi pictez singură vesela pentru că asta e la țară se găsesc vase triste .Și da, șoc și groază duminica lenevesc.

2. Peisajele, am crescut în sud la câmpie, faptul că dimineața mă trezesc și văd munți când ies din casă încă mă fascinează. În drum spre muncă, mult mai scurt decât cel vechi, mă opresc sa vad cum se ridica încet ceata și orizontul se lărgește.

3. Sentimentul că în sfârșit fac ceva care contează, știți că eu sunt de acord cu teoria aia conform căreia Pământul se învârte în jurul a ceva cu niște miiiiciiii ajustări, în sensul că acel ceva sunt eu. Eh acum chiar mi se pare ca nu ocup locul asta central fără motivație sau, știu și eu, poate pur și simplu numai îmi place ce fac. Foarte mult.

4. Asta nici nu știu daca e o treabă distinctă sau e consecința punctului 1. Citesc lume! Am timp sa citesc și fantezia aia care mă implica pe mine , o canapea, o cană de ciocolată caldă ( cu rom frate-miu, nu te grăbi să mă scoți din testament) și o carte a devenit realitate. Va deveni și mai realitate în vreo 3 săptămâni când programul de lucru va ajunge la normal.

5. Telefonul meu nu mai suna ca o centrală. Și când sună chiar vreau să răspund pentru că la capătul celălalt sunt oameni care îmi sunt măcar simpatici daca nu dragi, așa că nu îl mai privesc cu gânduri 50% suicidare, 50 % criminale. Apreciez teribil liniștea de după ora 17 și din week-end, un telefon ratat nu mai înseamnă un client pierdut și e bineeee.

6. Drumul spre casă, spre vechea mea casă și drumul de întoarcere, când o să îmi iau mașină o să îmi pară rău că nu mai traversez munții cu trenul, chiar prin inima lor, drumul cu Expresul de Hogwarts e o palidă copie pe lângă ce văd eu pe fereastra din trenul meu.

7.Gătitul acasă, dacă în Craiova era așa o opțiune, aici e o necesitate, deși locația e plină de restaurante fiind zonă turistică, în mod ciudat, cumva eu și bucătarii locali emitem pe chakre diferite. Mi-e un pic dor de bucătăria de acasă, de cuptorul meu mare și deștept dar asta e gătesc decent și cu ăsta mic.Cine mă cunoaște știe de de burgării și frigănelele nu sunt de mâncat :P

8. Știu că leapșa privea 10 lucruri noi care sa ne placă, eu o sa am 8 lucruri și 2 altceva, unul din aceste altceva-uri sunt prietenii: cei de care m-am despărțit de acasă și care deși ne apropiem de 6 luni de despărțire încă reușesc să mă integreze în viața lor de parcă nu aș fi plecat nici 2 zile, cei pe care am început să îi găsesc pe drumul nou și care, deși la rândul lor nu sunt chiar în blocul de alături, reușesc să se poarte de parcă ne-am bea cafeaua împreună zilnic.

9. Al doilea  altceva sunt eu, uitasem un pic cine sunt, ce pot să fac, mă pierdeam în peisaj prea des. Eh mi-am revenit, mi-am adus aminte că pot schimba lumea.

10. Am crezut că aici o să trec Vama Veche, nopțile albe cu muzică, răsăritul pe plajă, marea de care de regulă mă feresc pentru că ziua, când soarele e sus mi-e inaccesibilă. Dar nu, a fost numai un loc, al 10 lea lucru care îmi place și pe care l-am luat înapoi anul acesta a fost libertatea, ușurința de a ieși din tipare fără să mă intereseze toate prostiile de care țineam cont în tinerețe, poate o fi maturitate, poate abia acum îmi trăiesc adolescența rebelă. Nu știu și nici nu îmi pasă.

Acum că privesc postarea asta aș zice că lucrurile care îmi plac sunt mai mult la nivel interior, de percepție și raportare dar e în regulă. În fond întotdeauna am fost în tabăra celor care spun că nu poți schimba cu adevărat realitatea decât schimbându-te pe tine. Eh bine, am făcut-o și ca urmare realitatea îmi place din ce în ce mai mult.

Ca să închei apoteotic citând din Vama Veche,că tot vorbeam despre, povestea merge mai departe la : Camelia, Dana, Miruna, Vienela și cine mai vrea sa participe 😊.

panza de paianjen

         So, cartea asta am ajuns s-o citesc în urma unei afaceri complicate. Şedeam io aşe ca tăt românul cu ochii în monitor într-o seară, când cineva, nu dau nume, s-a trezit că-i cumpărase o prietenă „Pânza de păianjen”, pe care era musai s-o citească şi adică, de ce s-o citească numai el?

      Aşa că brusc mobilizată de promisiunea că vom face schimb de păreri, a doua zi pe când dimineaţa era crudă încă, mi-am achiziţionat volumul cu pricina şi am atacat frontal

     Poate am plecat de acasă cu prejudecăţile la mine, citisem Genţiane de Cella Serghi şi nu-mi plăcuse. Aşa că nu mă aşteptam să-mi placă nici Pânza de păianjen. Şi am avut dreptate.

     Este o carte pe care ar fi bine să o citeşti până pe la 17 ani. Maxim! Altfel nu o să înţelegi în ruptul capului cum de poţi trăi în tragedia greacă, cum te poţi îndrăgosti până la punctul de a pleca în lume de un om pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii nimic şi pe care l-ai văzut câteva zile, înconjurat de tăceri şi singurătăţi.

      La vârsta aia ţi se va părea complet logic să te îndrăgosteşti şi să suferi după un „biet Pierrot” cu ochi trişti şi păr cânepiu, vânat de batalioane de femei de toate vârstele.

       Dacă o citeşti mai târziu s-ar putea să te plictisească încercarea de a justifica o aventură mai târzie prin fantoma aceluiaşi Pierrot. S-ar putea să te uluiască sau să te alarmeze modul în care o femeie poate arunca în vânt cu o singură mişcare a încheieturii siguranţa viitorului şi munca din trecut numai pentru a fugi la mare, la munte, nu contează, oriunde îţi este iubitul pentru a-l supraveghea, pentru a-l împiedica  să fie liber lângă o altă femeie.

      De aici depinde deja cine eşti, poate o vei compătimi, poate o vei trimite dracului imaginându-i cum poate sta pe plajă ore întregi pentru a le păzi lui şi celeilalte hainele, numai pentru că ştie că se vor întoarce acolo, cum poate ocoli la nesfârşit o localitate pentru cele trei secunde în care drumurile li se intersectează sau cum poate privi cu ochii insomniei tavanul în vreme ce urechile pândesc   mişcările „lor” în camera de alături.

      Pentru cine a trecut prin experienţa stagiului cartea are o aromă de amintire personală în ce priveşte grefele aglomerate şi îngheţate ale tribunalelor, autobuzul cu care mergeai pe un frig năpraznic să iei al 8 dimineaţa termenele pentru Maestrul care la ora aia îşi bea comod cafeaua în papuci şi halat lângă soba caldă de acasă.

        Ce nu am putut înţelege este nuanţa de agasare cu care priveşte lumea respectivă. Nimeni nu stă cu pistolul lângă tine să te oblige să intri într-un barou, o faci singur, din proprie voinţă.

       Unul din puţinele tablouri reuşite este scena morţii tatălui Dianei, veridică, nefiltrată, poate descrisă aşa cum a trăit-o sau a văzut-o la cineva apropiat autoarea, este una dintre părţile cărţii în care se mulţumeşte să povestească fără a mai adăuga propriile judecăţi şi bine face.

       În ansamblu, aşa cum s-a întâmplat şi cu Genţiane, cartea mi-a lăsat o nuanţă de fals, de contrafăcut. Mi-a amintit de ciocolata  rusească  de după revoluţie, care îţi lăsa pe cerul gurii senzaţia unei pelicule groase de margarină de calitate îndoielnică.

       Iniţial mi-am spus că nota de fals pe care o accentuează finalul se poate datora epocii comuniste, dar cartea a apărut în anul 1938, ca atare motivaţia e străină. Poate că în cuprinsul cărţii reuşeşte descrieri interesante ale locurilor, poate creionează puternic două - trei personaje, dar…………

       Nu cred că o femeie care a plecat de pe treptele universităţii renunţând la un examen care o putea costa cariera, pentru că nu putea suporta ideea de a fi departe de obiectul obsesiei sale, nu cred că-l pot numi altfel,  o femeie care se condamnă pe sine şi familia sa la foame, preferând să-şi schimbe gazda pentru a o supraveghea pe „cealaltă”, care renunţă la un mariaj şi la ceva vise, se poate schimba vreodată în atât în cât să spună „În timpul acesta s-au chinuit oameni în închisori pentru idei generoase, pentru o lume descătuşată de umilinţe şi nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi şi noapte, pentru a se înainta cu o fracţiune în necuprinsul vieţii” şi pentru asta să renunţe la viaţa socială pe care o avea înainte, la vechile iubiri şi promisiunea altora noi.

       Iar finalul acesta  hei-rup-ist care nu se potriveşte în nici un fel cu personajul descris în restul cărţii este cel care îţi lasă senzaţia de dezamăgire după ce ai închis cartea.
     

Arta conversatiei

       Cad frunzele, cad de departe, 

Parca s-ar vesteji in ceruri gradini indepartate 
Cu semne de negare cad mereu 
Si cade-n nopti adinci, pamintul greu 
De linga stele in singuratate. 

Noi toti cadem, mana de colo cade 
Si altele si toate rand pe rand 
Dar este UNUL care tine-n mana 
Caderea asta, nesfirsit de bland. 

Toamna, R. M. Rilke 

Sub semnul acestei poezii ţi se descoperă Arta conversaţiei şi ideea va fi reluată în forme multiple de-a lungul poveştii, de la forma poetică la prevestirea populară pe care unul din personaje şi-o aminteşte din vremea copilăriei al ţară „Pe toţi i-a înghiţi pământul……..”

       Cu Arta Conversaţiei m-am întâlnit târziu, deşi…….cine poate determina momentul exact în care eşti suficient de bătrân pentru a citi o carte.

       Mai târziu am citit şi Arta compromisului, dacă prima carte mi-a activat gena melancoliei, cea de a doua mi-a făcut cadou la ofertă un puişor de depresie, dar acum vorbim despre conversaţie.

      Cartea asta ar trebui să poarte pe copertă un anunţ ca acelea pe care le au filmele sau emisiunile TV „A nu se citi dacă nu îţi simţi permanent rădăcinile”.

       Este o carte a resemnării, a înţelegerii mersului lumii, o carte pe care dacă sufletul tău nu are  o anumită apetenţă pentru amărui  o vei închide pentru totdeauna înainte de primele 10 pagini.

     Dacă aş fi Netty Sandu, parcă aşa se scrie, aş spune că Arta conversaţiei este cartea de căpătâi a unui Rac, aşa cum este el descris în toate horoscoapele lumii, ca ultim păstrător al ideii de familie în sens larg, de neam.

      Nu este o carte pentru oamenii de acţiune, ci mai degrabă una care te îndeamnă la introspecţie. Te poartă prin câteva epoci istorice şi prin câteva tipuri caracteriale.

      Dacă pe lumea asta ar exista o Smaranda Hangan, un om exemplar, m-aş bucura să o cunosc, nu sunt însă sigură dacă aş putea trăi în preajma ei, dar asta e o limită a mea personală, eu şi umilinţa nu dăm bine împreună şi în preajma unui om cu o cultură atât de vastă şi o înţelegere atât de cuprinzătoare, nu poţi să te simţi altfel decât permanent conştient de micimea ta.

      Şi poate perfecţiunea asta desăvârşită a Mamei, te face uneori să te opreşti din lectură cu sentimentul că de fapt este descrierea unui ideal.

      Restul personajelor sunt umane, mai mult sau mai puţin echilibrate dar afectate fiecare în parte de câte o tară, purtând pe lângă calităţi şi defecte care să ţi-i apropie.

      Nu este o carte a acţiunilor, ci una a stărilor sufleteşti, a tradiţiilor, a lacrimilor stăvilite. Este o disecţie sufletească, un flux al amintirilor în care este imposibil să nu regăseşti ceva din tine la un moment dat.

     Lumea din Arta conversaţiei este una în care fericirea este o apariţie metaforică, în care viaţa se construieşte pe pilonii compromisului, acceptării oamenilor aşa cum sunt, pe o infinită înţelegere şi iertare, dar nu uitare.

    Poate tonul folosit este puţin prea didactic, poate Sînziana Hangan prea le ştie şi înţelege pe toate, prea are explicaţiile mişcării universului la îndemână, dar la urma urmelor ce ar fi un personaj literar fără o nuanţă de ireal.

     Pe lângă rădăcini, legătura asta permanentă care ne ţine, pe unii legaţi de pământul în care ne-am îngropat dintotdeauna morţii şi ne determină o strângere sufletească în faţa ideii de a ne trăi viaţa şi îngropa oasele sub alt cer decât cel sub care ne-am născut, făcând imposibilă opţiunea emigrării, cartea asta vorbeşte despre iubire.

       Iubirea comercială – formată pe  principiile de piaţă ale cererii şi ofertei, iubirea împărtăşită, - calmă şi domestică, iubirea trecătoare – foc de paie sau de vreascuri, iubirea împlinită, iubirea ascunsă în adâncul sufletului, uneori bănuită de celălalt, alteori purtată în tăcere, fără ca vreo fărâmă din ea să se împrăştie, înăbuşită pentru principii sau convenienţe.

     Este o carte pentru oamenii răbdători şi dispuşi să accepte o veche zicală a francezilor „Tout comprendre c’est tout pardonner” . O carte care curge monoton ca o spovedanie, o dezvăluire a sufletelor nefardate din spatele măştilor cotidiene, menită parcă să te facă să te întrebi cum arată sufletul tău fără farduri şi să împlânte lejer cuţite la descoperirea propriei ruine.

    Nu mă lungesc Arta conversaţiei este o carte pe care fie o arunci din primele 5 minute, fie o vei reciti, iar alegerea depinde de cât de bătrân, şi nu matur, ţi-e sufletul

Jurnalul unui mag

Adevărul e că dacă ai citit o carte a lui Coehlo, le-ai citit pe toate. De ce ne mai batem totuși capul cu ele?

Azi despre Jurnalul unui mag despre care aș putea să vă spun atât : este rădăcina Alchimistului, adică varianta brută, descrierea pur și simplu a unui drum inițiatic, drum care peste ceva timp transfprmat în metaforă îl vom regăsi în Alchimistul.

Istoria aparent reală, dar nu pot nici să confirm nici să infirm acest aspect, al drumului spre Santiago de Compostela pe care l-a urmat însăși Coelho în parcusul inițierii sale în ordinul RAM.

La un nivel este plin de locuri comune, dubiile ucenicului, decizia de a renunța pe care o luăm atât de des în ceea ce facem exact înainte de apariția rezultatelor, lucruri pe care, ca în toate cărțile lui, ai sentimentul că le puteai spune sau scrie chiar tu, că le știai dinainte de a le fi citit și că ai fi putut la fel de bine să fii Coelho.

Cartea este divizată în capitole descriptive și exerciții RAM. Cum nu fac parte din ordinul respectiv nu am nici cea mai mică idee despre autenticitatea lor, dar, din câte am învățat până acum despre oameni sunt sigură dacă vrei să funcțioenze vor funcționa.

Unele din ele sunt excelente fie ca atare, fie lejer modificate, așa cum este exercițiul cruzimii   „De fiecare dată când îţi trece prin cap un gând care crezi că ţi-ar putea face rău – gelozie, autocompătimire, suferinţă din dragoste, invidie, ură etc – să faci astfel: înfigi unghia arătătorului la baza unghiei degetului gros, până ce durerea este destul de intensă. Concentreză-te asupra durerii: ea reflectă în sferă fizică aceeaşi suferinţă pe care o simţi în sfera sprirituală. Eliberează-ţi unghia numai când gândul ţi-a ieşit din minte. Repetă ori de câte ori e necesar, până ce gândul te părăseşte. Gândul va reveni din ce în ce mai rar şi o să dispară complet dacă îţi vei înfinge unghia în deget de fiecare dată când el apare”. 

În concluzie, dacă vă trece prin față cartea asta eu zic să o citiți și să îi încercați măcar o dată exercițiile, nu e nici o problemă dacă nu vă veți auzi Mesagerul, câștigul de a-ți disciplina gândurile negative va compensa cu siguranță.

Ultimul Imperiu

Nu mi-am propus să citesc mai mult în 2016, pentru că oricum citesc de câte ori am timp, constat că suntem la jumătatea lui ianuarie și am citit deja două cărți, bine am citit 7 dar 5 au fost recitite așa de vacanță, de an nou, nu sunt noi nu se pun.

Azi ne întâlnim din nou cu Brandon Sanderson, despre care simplist aș spune că scrie fantasy, după mintea mea el ca și Herbert sau George RR Martin  sau Tolkien este un ”făuritor de lumi”.

Este un grup de oameni care nu se limitează la a imagina povești în lumea noastră ci imaginează povești pentru care generează și o lume nouă.

Sigur, dacă te străduiești poți recunoaște ideile din spate pentru că în fond toate societățile de-a lungul timpului au funcționat pe baza acelorași principii. Sigur sunt și ei limitați la arhetipurile cunoscute nou, că deh nu îți poți imagina inimaginabilul, dar cumva, sub penița lor arhetipurile se rearanjează, lumile lor sunt lumea noastră privită printr-un caleidoscop.

Să revenim însă, Ultimul Imperiu, este prima din cele 4 cărți ale seriei Născuți din ceață și se învârte în locuri comune unei societăți: politică, religie, intrigi, tipologii umane, eroi și demoni.

Pe scurt pentru că nu sunt eu aia care să vă povestească vreo carte : este povestea unui grup de rebeli porniți să deie jos puterea absolută, răscoala împotriva unui zeu întrupat și tot ce implică ea.

Pentru un plus de savoare povestea este aromată cu magie: allomanție, feruchimie și hemalurgy ( nu îmi pot aminti cum a fost tradusă asta), trei ramuri ale magiei care la rândul lor se vor împleti printre intrigi.

Acum partea nasoală, dacă v-a plăcut Elantris o să vă placă și Ultimul Imperiu, numai că într-un fel cartea asta e mai complicată.

Lumea imaginată de Sanderson de data asta îți va cere mai multă atenție, mai multă capacitate de a ”vedea în spațiu” altfel luptele cu fiertragere și oțelîmpingere vor fi niște pagini fără rost din care nu vei pricepe mare lucru, o mai bună memorie pentru că vei avea de ținut minte, cele 8 metale obișnuite împreună cu efectele lor și numele cețurienilor corespunzători, în caz contrar ”arse curpu” te va obliga să ”dai o fugă ” la finalul cărții să îți amintești ce se întâmplă la arederea cu pricina.

Adăugați la asta cuvintele inventate, pe mine una m-a obsedat Kandra, deși nu pot spune cu mâna pe inimă că e un concept nou, numai că a trebuit să rețin fiecare din cuvintele astea noi, să le învăț semnificațiile pentru a înțelege pasajele în care apar.

În rest numai de bine, urmează să le citesc și pe celelalte din serie dar proramate în perioade în care mi-e mai lejer la muncă, să nu îmi complic viața inutil, prezenta carte are 800 de pagini și mi-a consumat 2 zile, prefer să le citesc pe fiecare la fel de nefragmentat.

Evident linkul din text vă va duce la magazinul în care se găsește Ultimul Imperiu

O pată galbena

Mă plâng uneori  des de prietenele mele, pentru că au obiceiul să dea buzna în viața mea cu problemele lor unele serioase, altele nu, dar toate reale.
Nu ar trebui să o fac pentru că așa am reușit să văd viața din mai multe unghiuri decât aș fi avut eu fizic timp să o văd.
Am trecut prin divorț și căutarea unui nou suflet pereche, să sperăm că a doua oară e mai bineď ceât la prima alegere.
Am trecut prin experiența cele care se gândea să se despartă de iubitul ei vineri iar luni a venit cu un inel de logodnă pentru că nu a știut cum să îi spună că nu e momentul.
Apoi a fost căsătoria care părea un răspuns la toate rugăciunile urmată de un soț care nu stă pe acasă și nu vrea familie.
Am văzut efectele pe larg ale tratamentelor hormonale pentru fertilitate și cum unele din ele nu au încetat nici după ani buni și al doilea copil.
Am vrut să  bat ceva doctori care au dat diagnostice greșite cu o siguranță apocaliptică și care erau să îi coste mult pe pacienții lor.
Am văzut depresia singurătății în unul și în doi, greutatea insuportabilă a lumii când umerii tăi singuri trebuie să o susțină și greutatea insuportabilă determinată și de susținerea lumii altcuiva pe lângă a ta.
Am trăit propriile mele tristeți și trădări și minciuni, am văzut oameni în toate situațiile posibile oprindu-se în loc cu lacrimi bine ascunse în ochi și întrebându-se în care direcție să o mai ia.
Nu vă imaginați că aș trăi în tragedia greacă, pe lângă toate problemele am văzut și toate bucuriile și ale mele și ale lor.
Nimic pe lume nu e total alb sau negru, trăim în infinite nuanțe de gri. Uneori, când devenim înțelepți  mai trântim în peisaj cu de la noi putere o pată galbenă sau verde sau roșie, știm bine că ea nu se potrivește lumii dar ignorăm bunul simț care ne șoptește disperat că lumea nu funcționează cum am citit noi în cărțile de povești.
Fericirea? Așa cum tot spun e o treabă pe care o faci cu mâna ta, tăind pe ici pe colo din poveștile cu care ai crescut până când le faci să semene cu realitatea ta sau invers mai adăugând realității până se contopește cu povestea. Cu timpul înveți să o descoperi, să te agăți de ea, să o amplifici, să trăiești zile și săptămâni întregi  la umbra unei fericiri mărunte.
Ce am învățat în plus? Că întotdeauna iarba e mai verde în curtea vecinului, mama se gândește cum ar fi fost viața ei dacă ar fi putut decide să se mute oricând, oriunde, soția că a greșit când a semnat, cea singură că trebuia să îl accepte pe ultimul măcar chiar dacă omul era un idiot, cei cu familie vor carieră , cei legați de un loc să zboare în toată lumea, cei singuri pe cineva cu care să îți împartă viața și invers.
Cei înțelepți se bucură de ce au și visează frumos, colorat la ce va fi, dar din păcate înțelepții sunt atât de puțini pe lume încât nu pot forma o masă critică. Încă!

Teoria Yusupoviana a cozii

Am jurat că ăsta o să fie blogul meu, totuși am ajuns la primul guest post al marelui meu prieten de la răsărit deși momentan mai occidental ca mine Yusupov

Prima întâlnire cu patria mumă a doamnei a fost brutală, nici măcar copilăria petrecută între maică-mea, convinsă că probabil tot eu am reușit cumva înaintea erei mele să determin și cele șapte plăgi ale Egiptului Antic, și vacanțele cu pronunțat scop educativ reformator în sânul poporului nu a reușit în nici un fel să mă pregătească pentru izbirea asta totală de civilizația română.

Evident ciocnirea civilizațiilor s-a datorat maică-mii și cum eram încă minor la vremea aia m-am trezit în țara vecină și prietenă fără să mă fi întrebat cineva despre preferințele personale, nu că acum fiind major de mult și mare rău s-ar obosi vreuna din doamne să mă întrebe.

Dacă aveam impresia că rusul verde e pregătit pentru orice a trebuit să mi-o revizuiesc rapid și cu scuzele de rigoare obiceiurile băștinașilor fiind capabile să răsucească neuronul unora muuult mai pricepuți ca mine în tulburările personalităților nervoase. Maică-mea de exemplu a părut complet adaptată fenomenelor.

Din care fenomene cel mai des întâlnit era ”coada”. Nu conta la ce, nu era important dacă le trebuia sau nu ce se vindea, nici măcar dacă le plăcea, în genele lor există undeva codată extrem de complex o dependență față de fenomenul cu pricina.

În cele mai neașteptate momente ale zilei și vieții mele pe străzile urbei se stârnea așa un vânticel de opinie și în maxim 5 minute mai ceva decât veteranii mamei Rusii, în fața unui aprozar, la bilete la cinema sau la pâine se organiza cu mare talent o coadă.

Și nu oricum ci cu maxim spirit de răspundere, babe moarte de mult care insitau încă să se preumble ca și când ar fi vii se călcau în picioare cu plozii cartierului, moși cu pălării antebelice se călcau pe blugi cu depechiștii, nu existau diferențe de vârstă, sex sau naționalitate toată lumea călca elegant pe toată lumea.

Ba nu, de naționalitate existau că eu a trebuit să merg destul pe jos până mi-a demonstrat olteanca din dotare modul corect de folosire a coatelor pentru a avansa cu spor în coada de la troleu.

Și chiar când am învățat tehnica a trebuit cu jenă în priviri să recunosc că nația rusă nu e la fel de dotată, pur și simplu coatele noastre nu au gradul necesar de ascuțire și indiferent cât aș potrivi unghiul de penetrare în coasta vecinului nu o să obțin niciodată aceleași efecte.

Paradoxal ciocnirea cu țara mumă a doamnei a făcut in mine un rus mai bun. Slava Rasii

PS Abia cum mă gândesc că incapacitatea mea de a înțelege toate profunzimile tehnicii de organizare a unei cozi perfecte a determinat refuzul îndârjit de acordare a cetățeniei și eu care îmi luasem păcate pe iapa lu Ștefan cel Mare. 

Madame Mallory și micul bucătar indian

                Madame Mallory și micul bucătar indian  a lui Richard C. Morais, e o carte care ar trebui să se vândă ca pâinea caldă într-o țară atât de obsedată de concursurile între bucătari, e o carte pe care nu ar trebui să o citești decât după ce ai mâncat cu o cană de ceai sau un pahar de vin lângă tine pentru a te concentra și asupra acțiunii sau personajelor și nu numai asupra gusturilor pe care mintea le imaginează din marea cuvintelor indiene sau a ingredientelor cu care suntem noi obișnuiți.

Dacă vi se pare că haute cuisine e un nou El Dorado citiți cartea asta care arată și cealaltă față a oglinzii, lupta cu TVA-ul, lupta cu sindicatele, orele lungi de muncă susținută, perioada de ucenicie în care speli doar vase sau te ocupi de jumulirea păsărilor.

Alergătura permanentă după reinventare până când mâncarea devine atât de fusion încât își pierde înțelesul de bază.

E o carte despre mai mult decât mâncare, o carte despre intoleranță, despre părăsirea locurilor pe care le iubești, despre ieșirea din zona de confort, despre oameni în cea mai mare parte și despre lecțiile pe care le au de învățat.

”- Acum câteva săptămâni, un turist fără minte a intrat prea repede cu mașina pe aleea de la fermă și a călcat-o pe mama acelor șase boboci. Când se întâmplă așa ceva, s-a zis cu ăia mici. Celelate rațe îi ciupesc până-i omoară. Dar pasărea aia bătrână a avut grijă de bobocii fără mamă. I-a lăsat să se alăture bobocilor ei.

-O, înțeleg.

-Non, non, madame. Rața aia o să moară de bătrânețe. Eu n-o omor. Pentru ce? Un ficat? Nu aș mai putea să dorm noapte. Imagnează-ți : o rață care e mai bună ca un om. Nu pot să-i fac nici un rău”

Am citit în recenzii că ar avea un loc comun cu Ratatouille dar în vreme ce deviza lui Gusteau era că ”oricine poate să gătească”, aici întâlnim opinia că există bucătari înnăscuți și că numai ei vor ajunge starea de graței necesitată de haute cuisine .

În general dacă nu ești dispus să metidezi asupra unor  chestiuni ca diferențe culturale, dezrădăcinări și intoleranță, privește cartea asta ca pe una de vacanță, o lectură ușoară olfactivă și gustativă care te va lăsa mereu cu nostalgia unui gust bun, bildungsromanul unui bucătar pe care îl poți găsi aici pe hârtie sau ca ebook

Casa de la Riverton

Având în vedere că scriu din nou o recenzie a unei cărți de Kate Morton nu cred că e cazul să vă mai spun că îmi place cum scrie femeia.

Casa de la Riverton mi s-a lipit de suflet ca o experiență trăită înainte de a-i fi venit vremea, poate e din cauza stilului scriiturii, poate din cauza unei particularități proprii care mă face compatibilă cu vremea amintirilor.

De acum cred că nu vă mai așteptați la vreun rezumat al poveștii din partea mea, pot însă să vă spun că ne vom deplasa din nou între două linii temporale, prezentul și trecutul lui Grace, micuța slujnică de la Riverton din anul 1914 și actuala rezidentă a unui cămin de bătrâni, personaj care nu își deapănă amintirile ci își retrăiește trecutul, din ce în ce mai intens până spre final când trecutul va deveni mai viu pentru ea decât prezentul.

Citind cartea asta gândul mi-a zburat la Emma Harte a Barbarei Taylor Bradford pentru că sunt două experinețe identice aproape ca și condiții și totuși diferite în abordare și desfășurare.

Kate Morton nu zămislește un personaj hotărât să cucerească lumea, unul care să vrea să scape de sub jugul serviciului casnic, nu, Grace este conștientă de locul ei în lume, nu îl pune în discuție, ba chiar este atât de devotată familiei încât își sacrifică propria viață personală în acest scop.

Vom trece desigur prin primul război mondial, perioadă pe care autoarea este cumva fixată sufletește, peste efectele lui economice și umane, vom urmări povești de dragoste încâlcite și spre final, în ultimele pagini acea răsucire de situație atât de specifică în cărțile lui Kate Morton, acea schimbare care te face să crezi că vreme de 300 și ceva de pagini ai văzut de fapt lumea într-o oglindă și abia acum pe ultima sută de metri cineva te-a răsucit brusc la 180 de grade și toate lucrurile sunt așezate invers.

Din păcate pentru mine în fiecare din cărțile ei am intuit răsucirea, am știut finalul cu mult înaite de a ajunge la jumătatea cărții și sunt curioasă dacă și vouă vi se întâmplă asta, dar chiar și așa citesc până la final pentru a mă convinge că amândouă am ales aceeași oglindă, am văzut aceeași răsucire pentru personaje.

Și mai bună recomandare decât asta nu pot da, citesc până la final o carte despre care ghicesc cum se termină pentru că pur și simplu în place stilul sriitorului care face să apară din umbre decoruri și personaje năucitor de vii.

Și da, mi-a plăcut atât de mult cartea asta încât acum citesc ”Orele îndepărtate” de fix aceeași Kate Morton.

Cântul vrăjitoarelor

Cântul vrăjitoarelor trece pe lista mea de lecturi ca 3 cărți distincte pentru că are trei volume. Deja cred că anul ăsta începe să arate onorabil la capitolul lectură.

Ce putem spune despre cartea asta? În primul rând că e scrisă de o franțuzoiacă, așa să mai spargem monopolul de limbă engleză pe piața de fantasy.

În al doilea rând că are tot atâtea legături cu vrăjitoarele câte am eu cu școala de la magie de la Hogwarts. E drept că prin carte sunt numite unele femei așa dar de principiu ele sunt de fapt ființe magice : zâne, harpii, combinații dintre cele două, nu vorbim însă despre magia vrăjitorilor.

În al treilea rând nu lăsați cartea de mâna copiilor decât dacă i-ați  lăsa să citească Sandra Brown, epoca timpurie aia care la fiecare 20 de pagini se lăsa cu sex explicit.

Povestea în sine este întortocheată, extrem de întortocheată, cuprinzând comploturi în comploturi, până la final cred că nici autoarea nu mai știa cine ce planuri își făcuse, pentru că deși de-a lungul celor trei volume îți vine să crezi că Algonde (asta ar fi unul din personajele principale) și bunică-sa Presine, or să o scoată la capăt rezultă de de fapt lucrurile nu sunt așa simple cum cred ele.

În rest cartea e un amestec de religii, cu referiri la miturile atlante, cu reinterpretări ale religiei egiptene, druide și a legendelor franceze legate de Melusine și zâne.

Creștinii și islamicii numai trec prin cadru făcând ce știu ei mai bine afaceri între ei prin intermediul bisericii.

Nu aș merge până la a spune că e o carte bine scrisă, ba chiar pe alocuri stilul este enervant cu veșnica repetare a unor fraze ca ”În acea zi de .....” sau dialogurile care abundă în ”viața mea, sufletul meu” și alte pufoșenii de de gen, dar povestea în sine te poate ține în priză, adică am fost suficient de curioasă să iau și volumele 2 și 3 și să le termin de citit undeva la 4 noaptea, cred însă că pe mâna unui alt scriitor ar fi căpătat un plus de savoare, un farmec al cuvintelor bine îmbinate.

V-ați obișnuit deja cu ideea că eu nu fac rezumatul cărților dar vă pot spune că asta are de toate comploturi , războaie între oameni, între zâne, între oameni și zâne, după aia urmează relațiile între toată lumea în combinații mai mult sau mai puțin tradiționale, ceva religie, ceva legende,ceva istorie, ceva adevăr și veșnica luptă pentru putere.

Despre final nu se poate spune cum se termină de fapt povestea pentru că rămâne în coadă de șarpe, finalul fiind rezervat unui alt volum pe care probabil îl voi citi . Una peste alta Mireille Calmel și Cântul vrăjitoarelor ar putea fi o alegere potrivită pentru serile din ce în ce mai lungi de iarnă la o cacao caldă sau un vin fiert, mai ales că momentan e și cu o reducere de 50% din preț.