Arta conversatiei

       Cad frunzele, cad de departe, 

Parca s-ar vesteji in ceruri gradini indepartate 
Cu semne de negare cad mereu 
Si cade-n nopti adinci, pamintul greu 
De linga stele in singuratate. 

Noi toti cadem, mana de colo cade 
Si altele si toate rand pe rand 
Dar este UNUL care tine-n mana 
Caderea asta, nesfirsit de bland. 

Toamna, R. M. Rilke 

Sub semnul acestei poezii ţi se descoperă Arta conversaţiei şi ideea va fi reluată în forme multiple de-a lungul poveştii, de la forma poetică la prevestirea populară pe care unul din personaje şi-o aminteşte din vremea copilăriei al ţară „Pe toţi i-a înghiţi pământul……..”

       Cu Arta Conversaţiei m-am întâlnit târziu, deşi…….cine poate determina momentul exact în care eşti suficient de bătrân pentru a citi o carte.

       Mai târziu am citit şi Arta compromisului, dacă prima carte mi-a activat gena melancoliei, cea de a doua mi-a făcut cadou la ofertă un puişor de depresie, dar acum vorbim despre conversaţie.

      Cartea asta ar trebui să poarte pe copertă un anunţ ca acelea pe care le au filmele sau emisiunile TV „A nu se citi dacă nu îţi simţi permanent rădăcinile”.

       Este o carte a resemnării, a înţelegerii mersului lumii, o carte pe care dacă sufletul tău nu are  o anumită apetenţă pentru amărui  o vei închide pentru totdeauna înainte de primele 10 pagini.

     Dacă aş fi Netty Sandu, parcă aşa se scrie, aş spune că Arta conversaţiei este cartea de căpătâi a unui Rac, aşa cum este el descris în toate horoscoapele lumii, ca ultim păstrător al ideii de familie în sens larg, de neam.

      Nu este o carte pentru oamenii de acţiune, ci mai degrabă una care te îndeamnă la introspecţie. Te poartă prin câteva epoci istorice şi prin câteva tipuri caracteriale.

      Dacă pe lumea asta ar exista o Smaranda Hangan, un om exemplar, m-aş bucura să o cunosc, nu sunt însă sigură dacă aş putea trăi în preajma ei, dar asta e o limită a mea personală, eu şi umilinţa nu dăm bine împreună şi în preajma unui om cu o cultură atât de vastă şi o înţelegere atât de cuprinzătoare, nu poţi să te simţi altfel decât permanent conştient de micimea ta.

      Şi poate perfecţiunea asta desăvârşită a Mamei, te face uneori să te opreşti din lectură cu sentimentul că de fapt este descrierea unui ideal.

      Restul personajelor sunt umane, mai mult sau mai puţin echilibrate dar afectate fiecare în parte de câte o tară, purtând pe lângă calităţi şi defecte care să ţi-i apropie.

      Nu este o carte a acţiunilor, ci una a stărilor sufleteşti, a tradiţiilor, a lacrimilor stăvilite. Este o disecţie sufletească, un flux al amintirilor în care este imposibil să nu regăseşti ceva din tine la un moment dat.

     Lumea din Arta conversaţiei este una în care fericirea este o apariţie metaforică, în care viaţa se construieşte pe pilonii compromisului, acceptării oamenilor aşa cum sunt, pe o infinită înţelegere şi iertare, dar nu uitare.

    Poate tonul folosit este puţin prea didactic, poate Sînziana Hangan prea le ştie şi înţelege pe toate, prea are explicaţiile mişcării universului la îndemână, dar la urma urmelor ce ar fi un personaj literar fără o nuanţă de ireal.

     Pe lângă rădăcini, legătura asta permanentă care ne ţine, pe unii legaţi de pământul în care ne-am îngropat dintotdeauna morţii şi ne determină o strângere sufletească în faţa ideii de a ne trăi viaţa şi îngropa oasele sub alt cer decât cel sub care ne-am născut, făcând imposibilă opţiunea emigrării, cartea asta vorbeşte despre iubire.

       Iubirea comercială – formată pe  principiile de piaţă ale cererii şi ofertei, iubirea împărtăşită, - calmă şi domestică, iubirea trecătoare – foc de paie sau de vreascuri, iubirea împlinită, iubirea ascunsă în adâncul sufletului, uneori bănuită de celălalt, alteori purtată în tăcere, fără ca vreo fărâmă din ea să se împrăştie, înăbuşită pentru principii sau convenienţe.

     Este o carte pentru oamenii răbdători şi dispuşi să accepte o veche zicală a francezilor „Tout comprendre c’est tout pardonner” . O carte care curge monoton ca o spovedanie, o dezvăluire a sufletelor nefardate din spatele măştilor cotidiene, menită parcă să te facă să te întrebi cum arată sufletul tău fără farduri şi să împlânte lejer cuţite la descoperirea propriei ruine.

    Nu mă lungesc Arta conversaţiei este o carte pe care fie o arunci din primele 5 minute, fie o vei reciti, iar alegerea depinde de cât de bătrân, şi nu matur, ţi-e sufletul

Pe apa sambetei

           Pe apa sâmbetei, nu e o carte care să te surprindă cu ceva,  mai ales dacă ai mai citit-o pe Ileana Vulpescu. Titlul este un rezumat perfect al conţinutului, nu contează ce le umple: pasiuni, calcule, echilibru, zilele noastre se duc inevitabil pe apa sâmbetei.

          E cartea unei constante şi incomensurabile pierderi. Uneori enervantă pentru că reluarea ideilor nu are loc numai raportat la celelalte cărţi, ori opinia autoarei cu privire la revoluţie din chiar acelaşi unghi, ne e cunoscută din Arta compromisului sau De amor, de amar, de inimă albastră, ci şi în acelaşi volum.  Enervantă pentru că subliniază mult prea tare portretul unei fiinţe de un perfect echilibru dar mai puţin erudită decât Smaranda Hangan, un om atât de exemplar încât simpla lui existenţă ar fi o umilire involuntară a păcătoşilor de rând ca noi.

        Pe alocuri plicticoasă pentru că la urma urmei de câte ori poţi citi aceleaşi şi aceleaşi păreri, exprimate fără variaţie,  despre verticalitatea şi orizontalitatea iubirii.

         Este încă una din cărţile întunecate, care să te lase vreo trei zile trist şi oarecum convins că orice zbatere e inutilă, că nimic nu merită efortul, că iubirile sunt stări excepţionale care nu pot dura, că la urma urmelor copii sunt poliţe în alb. Ori aplicând copiilor conceptul atât de drag autoarei „Cine-i are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească” ar trebui ca nimeni să nu-şi mai dorească vreun copil de vreme ce aprioric nu îi avem.

       Pe apa sâmbetei este o carte pe care nu o pot înţelege decât oamenii care s-au simţit măcar o dată în viaţă complet singuri, mai singuri decât însuşi Dumnezeu înainte de Ziua 1 într-o lume pustie, oamenii care măcar o dată în viaţă au privit în jur şi au simţit că ar avea de câştigat dacă  ziua de mâine nu ar mai veni pentru ei dar în acelaşi timp le-a lipsit determinarea s-o oprească ei înşişi.

        Şi totuşi deşi ar înţelege-o tocmai ei nu ar trebui să o citească pentru că le-ar aduce aminte prea bine despre zădărnicia închisă cu greu în fiecare ieri, despre deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune.