Inspiraţia mea vine din
locuri neobişnuite, azi e meritul lui Mixy, bine e vina ei pentru că m-a întors
spre gândurile alea, care trebuie ţinute bine sub oboroc.
Am murit şi am înviat,
nu, nu-s băiatul din Nazareth, mie nu mi-au trebuit 3 zile să fac treaba asta,
am reuşit în mai puţin de jumătate de oră. Ăsta a fost primul meu contact cu
lumea ailaltă, la 3 ani când nu ai idei preconcepute, nu te aştepţi la pajişti verzi
sau cazane cu smoală.
La 3 ani nu ţi-e foarte
clar nici că trăieşti, nici că mori, ţi-e cam totuna. Dacă vă gândiţi să îmi
puneţi în dubiu amintirile mai gândiţi-vă o dată, am amintiri solide,
verificate şi exacte ale vieţii mele de pe la vreo 10 luni, la 3 ani
înregistram tot mai ceva ca o cameră digitală.
Pe scurt m-am înecat şi
mi-am petrecut ceva timp în alte culori, lumini şi parfumuri decât alea de le
ştim noi toţi. M-am întors împotriva voinţei mele, pentru că doctorii au fost
al dracului de încăpăţânaţi, m-am întors fără chef de parcă aş fi ştiut exact
ce o să mă aştepte în lumea asta, asta e n-am fost suficient de puternică
atunci să merg mai departe.
Am câştigat totuşi ceva
din treaba asta, certitudinea că sfârşitul nu e aici, că asta e numai o etapă,
că indiferent ce păţeşte învelişul meu, eu o să merg mai departe şi îmi va fi
bine.
Mai târziu, când a
trebuit să stau cuminte şi să îi las pe alţii să se ducă, pentru că doctorii
lor nu au fost suficient de încăpăţânaţi sau pentru că ei au fost mai
decişi, mi-am alterat un pic viziunea
aia despre ce a fost. Am adăugat detalii pe ici pe colo pentru a face prezentul
mai suportabil.
Aşa lumea viitoare a
devenit populată de cei dragi plecaţi deja, ce să mai, mi-am întins imaginaţia
până am ajuns la o versiune care l-ar face pe Budai Deleanu să arunce Ţiganiada
la coş şi să ia notiţe.
Şi oricât de drăguţă
este lumea mea de după, trebuie să recunosc are un neajuns, nici aia nu eternă,
şi de acolo o să plecăm fiecare când avem treabă în altă parte, evouăm –
involuăm, habar n-am, singura constantă a universului este schimbarea. E greu
să te obişnuieşti cu ea dar schimbarea e naturală.
Singura problemă pe
care o mai am cu trecerea asta între lumi este modul în care are loc, nu pricep
de ce trebuie să suferim fizic pentru asta? De ce nu poate fi simplu? Am ajuns
la momentul trecerii facem un pas şi gata fără durere, fără privit în urmă, ne
alăturăm celor care deja au ajuns acolo şi pregătim cu grijă drumul pentru cei
care vor veni după noi.
Am trait experienta asta de doua ori. Prima data aveam vreo 6-7 ani si m-a calcat o motocicleta cu ataj. M-au adunat din drum si m-au dus pe brate pana la nasa mea, care locuia aproape si care se jura ca eram cat se poate de moarta. Poate ca eram pe dianafara, dar pe dinauntru auzeam si vedeam tot, parca de deasupra si ma amuza grozav jalea si spaima lor, radeam in hohote. A doua oara a fost mult mai naspa, a fost dureros si fizic si a fost ca o lupta crancena sa nu ma prabusesc in prapastia fara sfarsit care ma atragea dupa ce facusem un exercitiu yoga mult peste puterile mele. De atunci m-am lecuit de yoga, am vazut ce simplu se moare si cel de alaturi nici nu baga de seama...Asa ca pentru a treia experienta sunt bine antrenata. :))
RăspundețiȘtergereSi eu ma inspir de la altii..mereu. De multe ori si de la tine ;_
RăspundețiȘtergereNu are legatura cu subiectul, dar...ai putea, te rog, sa imi spui de unde ai luat butonul de like direct pe blog?
a fost un chin a il iau, am dat search pe google si am nimerit la un nene care explica pas cu pas, cred ca aici http://dan-blog.ro/forum/topic/cum-adaug-butonul-like-sub-postare, dar sincer am incercat de pe vreo 3 tutoriale, mi-am stricat asezarea in pagina deci nu sunt sigura ca numai de la el
ȘtergereMultumnesc frumos. La mine o sa fie si mai crunt, ca tema am facut-o singura intr-un program ciudat si nu arata ca aceea pe pe blogger, e un fel de ghem de coduri aiuristice. Dar o sa ma chinui.
ȘtergereRecitind, imi dau seama ca imi place din ce in ce mai mult ce scrii tu aici: ca nu e acesta finalul, e numai o etapa. Sunt oamani cu care as vrea sa ma mai intalnesc...
RăspundețiȘtergereAsta ti-o pot da in scris, sfarsitul nu e aici :)
ȘtergereTocmai mi-ai dat-o. Stii, imi esti draga si te consider al naibii de desteapta, asa ca am oricum tendinta in general sa cred in ce spui. in cazul asta...imi convine sa cred. zau daca nu ar fi nedrept sa se termine aici. Tocmia am scris juma ' de articol datorita tie. Multumesc.
ȘtergereOf, mie mi-e teamă de momentul acela final. De obicei nu mă prea gândesc la asta, dar cu vârsta observ cum revin gândurile pe care încerc să le alung. Mi-ar plăcea să nu mai îmi fie teamă şi îmi place ideea ta de reîntâlnire cu cei plecaţi înaintea noastră, că tot mă gândesc şi la ei din ce în ce mai mult.
RăspundețiȘtergereNu pot spune ca mi-e teama, e singura certitudine pe care o avem in viata asta ca o sa murim, pentru mine a devenit ceva normal, imi fac ceva griji pentru cei care raman dar in rest am acceptat ideea
Ștergere