Muntele Vrajit

Amu’ să ne înţelegem eu şi Thomas Mann avem nişte probleme nerezolvate de pe la Casa Buddenbroock, pe care nici în ziua de azi nu am reuşit s-o duc mai departe de pagina 5. E drept eram foarte tânără pe vremea când am încercat să o citesc.

Dacă nu ai o răbdare infinită sau o deosebită apetenţă pentru discuţii filozofice, pentru identificarea şi lustruirea unei idei nu te apuca. E mult, sunt două volume în care vei auzi despre o multitudine de curente filozofice, despre istorie, despre identitate naţională.

Poate de fapt asta este tema principală a cărţii, iar sanatoriul Berghof şi întreaga „grădină zoologică” întâlnită aici sunt numai un fundal şi nişte pioni.

Ca mai toate cărţile de pe lume şi asta depinde nu numai de cine a scris-o ci şi de cine o citeşte. Mie una mi s-a părut o carte despre evadare, o evadare pe care nu ai plănuit-o, pe care nu ai crezut-o posibilă, una despre care de fapt nici nu visai că există până nu te-ai trezit în mijlocul ei.

Este povestea unei „vacanţe de vară” care durează vreo 7 ani în care Hans Castorp nu mai are de dat nici un examen al vieţii. Este o carte a retragerii din lume nu neapărat într-un loc izolat cât mai ales în sine, pe parcursul povestirii Hans, de formaţie inginer, din întâmplare şi nu din vocaţie, se retrage în sine şi se descoperă la multiple niveluri:  intelectual, moral, sufletesc şi chiar fizic de vreme ce o iarnă întreagă studiază anatomia şi fiziologia.

Berghof e o lume vrăjită în care timpul pare să nu curgă, orice unitate mai mică de o lună este considerată prea mică pentru a fi luată în considerare. O lume hipnotică în care eşti atras treptat şi din care este aparent imposibil să mai scapi. Este o lume în care obligaţiile nu există, în faţa porţilor sanatoriului relaţiile se suspendă, înăuntru fiecare individ devine un centru al universului care nu depinde în nimic de ceea ce lasă afară. Viaţa de jos este uitată la uşă pentru a fi reluată din acelaşi punct la ieşire, dacă ieşirea va avea loc vreodată, făcând abstracţie de tot ce s-a întâmplat înlăuntrul zidurilor.

Este o carte a două lumi care coexistă, lumea exterioară sanatoriului, a oamenilor care nu ştiu să îşi ia temperatura, care nu pricep că timpul nu există, a oamenilor care respectă regulile şi o lume a Berghof-ului în care timpul, dragostea şi în general totul are alt conţinut şi definiţie decât „la şes”

Poate este şi cartea conturării unor portrete : tânărul dornic de a învăţa, pedagogul cu vocaţie care încearcă să-l modeleze în tiparul său, femeia capricioasă, instabilă, de neînţeles,  personalitatea fascinantă.

Poate este şi romanul unei iubirii desfăşurată în proporţie de 97% al sută al nivel interior, dar în fond iubirea cam al nivelul acesta se desfăşoară, ceea ce vedem în exterior fiind numai consecinţa primului proces.

Este cartea unui somn, a unei pauze din viaţă, a vieţii între oameni şi cu oamenii tocmai în timpul unei izolări.

Ceea ce mi-a rămas mie în minte după cartea asta este că fiecare dintre noi are un Munte vrăjit, că nu este un loc geografic cât o atitudine, că de fiecare dată când închid televizorul la începutul ştirilor, când refuz să deschid un ziar, când caut un post de radio care are 99% muzică şi când refuz să ascult despre ultimele discuţii din Parlament sau despre conflictele guvern –sindicat, mă retrag în muntele meu vrăjit, las lumea la uşă să-şi continue maratonul nebunesc şi ies din ea. Când refuzăm să luăm la cunoştinţă despre lumea care ne înconjoară, ieşim din timp, luăm o vacanţă de la viaţă.

Una peste alta e o carte pe care am citit-o cu preţul unui efort de voinţă pe alocuri dar care mi-a lăsat câteva idei în suflet şi în fond asta ar trebui să facă o carte bună. E o carte pe care am înţeles-o în ziua în care am coborât de pe Muntele vrăjit şi am văzut cutremurul din Japonia, moment în care am înţeles total starea prin care trece Castorp la finalul vacanţei când se ridică din iarbă, priveşte mirat în jur şi se întoarce la şes pentru a se avânta într-un război în plină desfăşurare care se născuse în afara lumii lui.