Disparitia Statuii din parc

„Dispariţia statuii din parc” este superficial un roman poliţist. Un roman de vacanţă pe care să-l citeşti tolănit la soare  degustând o bere absolut congelată, o carte care să nu consume neuronul. Dacă te încăpăţânezi să fii atent vei descoperi scăpări mici ale autoarei cum ar fi la finalul unui capitol Cristescu îşi aruncă paltonul şi fularul pe birou, la începutul capitolului următor Minerva Tutovan admiră o zi tipică de vară. Dar astea sunt detalii la care nu ar trebui să te uiţi în vacanţă.

         De ce îmi place? Pentru Melania, draga şi irepetabila Melania. Pentru farmecul spumos al unor replici scurte. Pentru asocierea de termeni şi evocarea de situaţii care mă fac să râd de una singură înecându-mă corespunzător cu berea.

       La un alt nivel recomand cartea asta femeilor pentru a-şi aminti nişte adevăruri esenţiale. Poate faceţi ca şi mine parte din categoria care nu răsuceşte capete pe stradă, nu crez că trecând vreodată pe lângă cineva omul s-a apucat să fredoneze „Zâmbeşte ca o himeră şi merge ca o carnasieră”. Şi ca s fiu complet sinceră nici nu cred că m-aş uita a doua oară la un bărbat care îşi face alegerile în viaţă pe criteriul acesta.

       Cartea asta e menită să ne amintească de existenţa unui alt fel de farmec, de vraja unei minţi zglobii şi nu cu toate ţiglele pe casă, de groaza bărbaţilor în faţa unor lacrimi iminente, de lipsa lor de apărare în faţa femeii capabile să le stăvilească „de dragul lor” ( hai să le lăsăm iluzia), de faptul că-s incapabil să nu omoare pentru noi zmei, păianjeni, bau bau-l din ungher atâta vreme cât îi convingem că singure nu putem şi că ne-au salvat pur şi simplu viaţa deschizându-ne o uşă.

         La un ultim nivel „Dispariţia statuii din parc” este o lecţie de viaţă, lecţia îmbătrânirii frumos, a bucuriei lucrurilor mărunte cum ar fi recompensa cu fondante al orice vârstă, a debarasării de mobile greoaie şi amintiri depresive. E o poveste despre frumuseţea fiecărei clipe şi despre alegerea care e la îndemâna noastră : stăm să veghem cadavrul unui trecut poate perfect dar totuşi cadavru sau ne încercăm norocul cu prezentul şi viitorul ce pot fi modelate oricum îşi doreşte sufletul nostru?