Urma de cerc

La început îmi atrăsese atenţia violent, în fiecare clipă, indiferent ce aş fi făcut ochii mei fugeau spre ea. Era un  sfârşit de septembrie cu miros de frunze umede şi moarte care va să vie. Şi  eu o vedeam tot timpul.

         Uneori noaptea între vis şi trezire, în întuneric când ochii nu o puteau ţine sub observaţie degetele mâinii drepte o căutau febril şi o simţeau acolo cu tristeţe.

         La început mă simţeam mică şi singură când o vedeam, îmi aducea aminte de toate relele ca o cutei a Pandorei, o vedeam şi simţeam în gură fierea trădării şi în ochii caldul sărat al lacrimilor. O uram pentru că era simbolul clar al eşecului meu, mie nu îmi reuşise ceva, nu conta că mai trecuseră şi alte personaje prin poveste, prea multe altele. Era vina mea, imperfecţiunea mea şi mi-aş fi dorit să o ascund, să nu se mai lăfăie acolo albă în văzul tuturor.

         Prin noiembrie era tot acolo, o vedeam în continuare dar nu atât de des, învăţasem să văd viaţa pe lângă ea, eram la reabilitare învăţam să zâmbesc aşa cum victimele traumatismelor grave învaţă să meargă. Şi era la fel de greu dar nu mă lăsam, de câte ori o vedeam priveam în altă parte şi îmi smulgeam un zâmbet din riduri ale sufletului pe care nici nu ştiam când le dobândisem.

         Iarna a trecut greu când voiam să îmi încălzesc mâinile venite din gerul de ianuarie. Deşi nu m-a bucurat niciodată răul altuia m-am bucurat când am văzut-o slăbind. Visam să se subţieze până al trecerea în neant, să particip la o frumoasă înmormântare şi să îi arunc bulgărele acela de pământ pe capacul sicriului, să îl aud lovindu-se înfundat şi să ştiu că am scăpat pentru totdeauna.

         Apoi a venit primăvara m-am risipit în floarea cireşilor şi albastrul cerului m-am pregătit să mă întâlnesc cu marea şi am lenevit o vară întreagă pe un chaise longue ascultând valurile, sărându-mă cu briza şi întinzându-mă la soare ca un pisic după ce a dormit pe pervaz.

         Într-o zi  mi-am privit mâna şi nu mai era. Urma de cerc subţire de piele albă ascunsă 10 ani sub o verighetă pe care nu o scoteam nici când dormeam se estompase, degetul meu era în totalitate auriu, numai sufletul poartă încă umbra de cerc al unei iubiri trădate.

         Au mai psilunit despre urme de cerc toti cei de aici