Iarta-ma parinte............

Iartă-mă părinte, căci am păcătuit. Nu sunt catolică dar habar nu am cum începe spovedania religiei mele ortodoxe. Ce vreţi? Câte filme aţi văzut voi în care un ortodox se duce la spovedanie? Aşa că ştiu şi eu ritualul catolic, oricum n-am înţeles niciodată de ce or fi atâtea biserici creştine. (mamă ce m-ar excomunica el Padre Titi dacă ar şti de blogul ăsta)

Adică pricep să existe creştini şi budişti, creştini şi arabi, creştini şi evrei pentru că pe ici pe acolo religiile astea mai diferă, deşi au unele teritorii aşa comune că te ia cu ameţeală, dar de ce avem creştini ortodocşi, catolici, protestanţi, reformaţi şi încă alte câteva zeci de rămurele mă depăşeşte. Nu le am eu cu religia dar parcă toate rămurelele astea au cele trei personaje principale Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi atunci?

Mă rog, nu problema religiilor mă mâna pe mine în luptă la ora asta. Să revenim la filmul nostru cu catolici. În mintea mea treaba asta se întâmplă musai într-o catedrală şi eu am musai pe cap o mantilla neagră. Asta e, imaginaţia femeilor cuprinde întotdeauna detalii de gen.

Dacă bine îmi aduc aminte, după treaba asta cu iartă-mă părinte, trebuie să spui de când nu ai mai călcat prin confesional. Ultima mea confesiune a avut loc probabil într-o altă viaţă, mă încăpăţânez să nu pun la socoteala prima confesiune, aia de la 7 ani, la care oricum nu ai priceput ce cauţi tu pe acolo decât că faci ceva de om mare şi cel mai mare păcat al tău era că ai furat cireşele vecinilor.

Acum că sunt cum ar veni pe pragul mărturisirilor stau şi mă întreb dacă mărturisirea între patru pereţi ai confesionalului sau în şoaptă la urechea unui preot  este într-adevăr o recunoaştere sau un regret al păcatului comis. Dacă am vrea să ne asumăm păcatele ar trebui să ni le recunoaştem în piaţa publică, altfel este decât un secret vinovat la care îl facem copărtaş pe preot.

Ar fi unii care cred că de fapt preotul e numai un intermediar al divinităţii, mno io-mi permit să cred că Dumnezeu în calitatea lui de omniscient ştie fix ce, când, cum şi de ce am comis, aşa că recunoaşterea asta pe care o faci este destinată numai oamenilor şi pentru că tot mă dau eu în vânt după latină Testis unus, testis nullus, adică un martor e ca şi când n-ar fi, recunoaşterea în faţa unui om legat să nu spună nimănui ce a aflat e ca şi când nu ai fi făcut-o.

Aşadar: Iartă-mă părinte, căci am păcătuit.

Mi-am irosit timpul pe lucruri fără rost, am pierdut ore întregi plantând cepe în Farmville, mi-am pus viaţa în aşteptare pentru a creşte pui în Castelville, mi-am lăsat visele în paragină pentru a zdrobi bomboane în Candy Crash

Ţi-am irosit munca, am privit primăvara în fotografii minunate afişate pe un monitor în timp ce explozia de flori a unor pomi mai puţin perfect photoshopaţi bătea fără răspuns în ferestre.

M-am bucurat de valurile unor mări ireale, ascultate din boxe şi mi-am făcut rar timp să adorm în cântecul sărat al mării mele .

Am plâns la drame şi tragedii imaginare ale unor actori plătiţi ridicol de mult şi nu am avut timp să mă întreb ce fac cei de lângă mine.

Mi-am otrăvit sufletul cu gânduri, mi-am făcut griji pentru nimicuri, am măcinat în minte suferinţe şi din făina lor am dospit altele.

Am ales să văd numai faţa întunecată a lunii, am dat mai multă importanţă tristeţilor decât bucuriilor, mi-am trâmbiţat durerile şi nu mi-am lăsat timp să mă bucur de zâmbete.

Am exagerat fiecare grăunte de nisip pe care l-am întâlnit în drum până când din frământarea lui m-am ales cu răni.

Nu mi-am recunoscut niciodată vina, întotdeauna lucrurile rele mi se întâmplau din vina altora de parcă ei luau deciziile în viaţa mea.

Mi-am aglomerat casa cu lucruri folositoare teoretic dar practic inutile şi mi-am îmbâcsit mintea cu probleme pe care imaginaţia mea le-a hrănit până au devenit balauri ameninţând să mă devoreze.

Nu am dăruit, am urmărit mereu cu ochi de precupeţ să obţin cât mai mult şi să dau cât mai puţin din toate: din atenţie, din grijă, din încredere, din prietenie, din dragoste. Am aşteptat mereu ca un sultan să mi se prezinte ofrande şi abia după ce le-am aruncat pe un talger să văd cât valorează am dat ceva înapoi.

Aşa că iartă-mă părinte, că am păcătuit. Întrebarea este oare m-am lecuit? Sau îmi voi face un obicei creştin din a-mi recunoaşte periodic păcatele fie şi în piaţa publică şi apoi o voi lua încet de la capăt pe drumul aceloraşi greşeli, pentru că în fond posibilitatea iertării păcatelor te linişteşte în momentul comiterii.