Seducatoarea din Florenta

Cu povestea asta eram datoare demult, de prin august când am citit-o, dar am tot găsit chestii mai importante.

Când am cumpărat cartea cu destinaţia „de citit la marginea piscinei” nu ştiam mare lucru despre Salman Rushdie, nu că acum aş şti cu mult mai multe.

Auzisem despre le că a scris Versetele satanice, dar cum problema asta a religiilor şi războaielor dintre ele m-a interesant întotdeauna mai mult decât puţin, nu m-am obosit să o caut.

Seducătoarea din Florenţa părea un titlul bun pentru vacanţă şi chiar s-a dovedit a fi. Este o poveste cu multe fire mai mult sau mai puţin ascunse. Este  o reinterpretare a istoriei, pentru că în fond mă îndoiesc sincer că Principele a fost scris de Machiavelli chiar în maniera descrisă.

Pentru că nu vreau să vă lipsesc de plăcerea de a citi de unii singuri o să povestesc cât se poate de larg de ce ar trebui să vă puneţi cartea asta pe noptieră.

E povestea unui vagabond european împletită cu măreţia unui imperiu mogul.

Este povestea unui magician care prin puterea minţii sale a adus la viaţă o femeie al cărei singur defect era că nu este reală, însă atât de prezentă şi puternică încât amănuntul putea fi ignorat.

Povestea marilor puteri europene lipsite cumva de farmecul măreţiei lor.

Povestea descoperirii unei lumi noi de către un anume Vespucci .

Povestea înfrângerii lui Vlad al III-lea, voievodul Valahiei, Ţepeş de către Argalia Turcul, otomanul florentin.

Povestea unei femeie atât de fermecătoare încât timpul, spaţiul şi  moartea au rămas fără efecte în faţa ei.

Povestea unui pictor atât de  talentat şi de pasionat de subiectul operei sale încât s-a pierdut fizic în pictură.

O carte despre puterea poveştilor, despre cum farmecul unei dintre ele îţi poate schimba viaţa radical, dincolo de recunoaştere.

Povestea împăratului care l-a descoperit pe „Eu” şi pe care nici măcar regina plăsmuită de mintea sa nu l-a putut înţelege condamnându-l la „Noi”. Împăratul care s-a întrebat „cum ar fi să ne trezim în visele altor oameni şi să le schimbăm şi cum ar fi să avem curajul să îi invităm în ale noastre”.

Când am citit cartea am fost atentă mai mult la umorul uşor care se împletea cu firul poveştilor, la modul fascinant în care realitatea necontestată se împletea cu imaginarul făcându-te să te întrebi unde se termină documentarea şi unde începe povestea.

Acum mă gândesc mai mult la întrebarea asta a împăratului. Cum ar fi o lume în care ne-am putea trezi în visele altora şi le-am putea schimba, pentru că în fond visele sunt singurul lucru care ne aparţine cu adevărat? Ar fi o lume mai bună? Sau una din care ai vrea să cobori instant?