Dacă le-ai fi întreabat cum au ajuns
acolo, nici una dintre ele nu ar fi ştiut să îţi spună. Ştiau numai că undeva,
cândva, cineva le pomenise despre o femeie care locuia în vârful muntelui la o stână.
Se spuneau multe despre femeia asta,
că poate stăpâni stihiile naturii, că poate vorbi cu lumea de dincolo şi mai
ales că poate să îţi aducă orice bărbat de pe lume cu minţile legate fedeleş,
numai bun să te asculte docil ca un căţel şi să creadă că eşti a opta minune a
lumii.
Se hotărâseră aproape imediat săo
caute şi se întâlniseră întâmplător la poalele muntelui, unde şerpaşul
autohton, un puşti abia scăpat de şcoala
primară, dar deja cunoscător ale firii omeneşti şi cu mare simţ negustoresc, aşteptase impasibil
să se strângă un pâlc mare de gâşte din astea îmbrăcate în mătăsuri ca să nu
facă drumul de zece ori şi să iasă în pierdere.
Pe drum începuseră ele să aibă
îndoieli, că nu e uşor lucru să sui
coasta muntelui, de cărarea abruptă şi scurtă, doar puştiul nu era nebun să
piardă ore întregi cu ele pe drumul ocolit ce urca domol spre Băbătia.
Şi nici ajunse sus nu fusese mare
bucurie, femeia părea senilă,
privind prin ele şi ascultând mai degrabă vocile din capul ei decât durerile
închipuite ale duduilor ce îşi sfâşiaseră mătasea ciorapilor prin rugii muntelui
să ajungă la ea.
Băbătia nu se obosise să le vorbească, o
singură dată îşi schimbase căutătura privindu-le direct, pe toate odată şi
parcă pe fiecare în parte drept în ochi, apoi îşi ştersese mâinile pe şorţ şi dispăruse în şură.
O urmaseră ca o turmă de oi rătăcite dar
ea ieşise înainte să vadă ce era înăuntru, aruncase într-o căldare ce fierbea
deja în spatele casei un cap de ţipar
şi un boţ de humă galbenă, murmurase
câteva cuvinte şi apoi cercetase cu atenţie amestecul gros şi aburind.
Întâi se temuseră că trebuie să guste
din pasta cu miros ciudat dar Băbătia îl turnă în nişte sticluţe mici atârnate
pe fir de mătase şi li le ascunse în sân.
Abia coborând una din ele se gândi că nu
plătiseră, era prea departe să se întoarcă să o întrebe pe Băbătie, îl întrebă
în schimb pe puştiul ce venise să le coboare dacă nu ar fi trebuit totuşi să
dea nişte bani. El o privise o clipă de parcă ar fi fost nebună apoi râsese, un râs rău umpluse valea şi când ultimele
ecouri se stinseră băiatul le întrebă batjocoritor:
-
Bani? Să plătiţi cu bani? Nu vă simţiţi
mai sărace cu un suflet deja?
Alte
duzini de cuvinte va asteapta in tabel la Psi
suberb finalul, absolut superb. m+a luat cu frig pe spate și apoi cu zâmbet. :) un zâmbet șui pentru că, nu-i aşa totul se plăteşte cu sufletul.
RăspundețiȘtergereChiar totul. M-am gandit ca merge si forma asta de poveste cand vorbim de lucruri serioase :)
ȘtergerePlină de învățături povestea ta iar finalul... hmmm... pare cumva trist la prima citire, dar apoi îl găsesc foarte adevărat. Plătim cu sufletul...
RăspundețiȘtergereAm citit, am meditat, am concluzionat. Acum sunt... mai bogată c-un suflet. Sufletul tău.
RăspundețiȘtergereImi place povestea, are potential de horror dupa parerea mea...de-ala inteligent!
RăspundețiȘtergereEra să te las pentru mai târziu. Ce greseală! Mă simt cu sufletul la purtător şi cu altele aproape! Extraordinară poveste! Iar finalul, finalul e fa-bu-los! Felicitări!
RăspundețiȘtergereAm fost eu un pic trista ca nu mi-a iesit o duzina mai vesela dar nah daca asta era starea mea asa am scris
ȘtergereFrumoasa curgere a textului. Frumos stil.
RăspundețiȘtergereSuperbă! Finalul e ... fără cuvinte!
RăspundețiȘtergereMă bucur să te cunosc și să intru pe blogul tău! :-)
Bine ai venit :)
Ștergere