La
început îmi atrăsese atenţia violent, în fiecare clipă, indiferent ce aş fi
făcut ochii mei fugeau spre ea. Era un
sfârşit de septembrie cu miros de frunze umede şi moarte care va să vie.
Şi eu o vedeam tot timpul.
Uneori noaptea între vis şi trezire, în
întuneric când ochii nu o puteau ţine sub observaţie degetele mâinii drepte o
căutau febril şi o simţeau acolo cu tristeţe.
La început mă simţeam mică şi singură
când o vedeam, îmi aducea aminte de toate relele ca o cutei a Pandorei, o
vedeam şi simţeam în gură fierea trădării şi în ochii caldul sărat al
lacrimilor. O uram pentru că era simbolul clar al eşecului meu, mie nu îmi
reuşise ceva, nu conta că mai trecuseră şi alte personaje prin poveste, prea
multe altele. Era vina mea, imperfecţiunea mea şi mi-aş fi dorit să o ascund,
să nu se mai lăfăie acolo albă în văzul tuturor.
Prin noiembrie era tot acolo, o vedeam
în continuare dar nu atât de des, învăţasem să văd viaţa pe lângă ea, eram la
reabilitare învăţam să zâmbesc aşa cum victimele traumatismelor grave învaţă să
meargă. Şi era la fel de greu dar nu mă lăsam, de câte ori o vedeam priveam în
altă parte şi îmi smulgeam un zâmbet din riduri ale sufletului pe care nici nu
ştiam când le dobândisem.
Iarna a trecut greu când voiam să îmi
încălzesc mâinile venite din gerul de ianuarie. Deşi nu m-a bucurat niciodată
răul altuia m-am bucurat când am văzut-o slăbind. Visam să se subţieze până al
trecerea în neant, să particip la o frumoasă înmormântare şi să îi arunc
bulgărele acela de pământ pe capacul sicriului, să îl aud lovindu-se înfundat
şi să ştiu că am scăpat pentru totdeauna.
Apoi a venit primăvara m-am risipit în
floarea cireşilor şi albastrul cerului m-am pregătit să mă întâlnesc cu marea
şi am lenevit o vară întreagă pe un chaise longue ascultând valurile,
sărându-mă cu briza şi întinzându-mă la soare ca un pisic după ce a dormit pe
pervaz.
Într-o zi mi-am privit mâna şi nu mai era. Urma de cerc
subţire de piele albă ascunsă 10 ani sub o verighetă pe care nu o scoteam nici
când dormeam se estompase, degetul meu era în totalitate auriu, numai sufletul
poartă încă umbra de cerc al unei iubiri trădate.
Au mai psilunit despre urme de cerc
toti cei de aici
