De toamna

A venit toamna? Frunzele copacilor din faţa ferestrei sunt încremenite şi totuşi le aud foşnetul. Nu, nu sunt ele, e sunetul ireal al clipelor mele zgribulite sub vântul rece al gândului. Le simt alergându-mi bezmetic prin întreaga fiinţă, căutând ceva de mult pierdut, de mult uitat, căruia încă îi mai intuiesc contururile,  ca unuia din cuvintele care ţi se plimbă îndărătnic pe limbă refuzând să se lase cuprins în litere şi redat lumii.

         Ce caută? Ce am pierdut puţin câte puţin de-a lungul drumului astfel încât să nici nu bag de seamă, să nu îi păstrez măcar o fotografie într-un album îngălbenit de timp?

         Mintea mea, nomadă prin lumea poveştilor, a uitat să ţină socoteală şi clipelor de nevisare şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine in timp ce ea  broda cu ac de  argint doimea perfectă de care furia zeilor m-a rupt la începutul timpurilor.

         Ştiu că nu are habar  ce  am pierdut, se limitează să emită opinii, lumea a trecut pe lângă noi în tot timpul acesta fără să o băgăm de seamă. Sau poate noi am trecut pe lângă ea? Dacă ne-am fi obosit să trecem prin lume cu ochii larg deschişi probabil am fi ştiut unde am rătăcit detaliul acela miniatural al cărui nume ne scapă şi pe care îl presimt totuşi important.

         Mi-amintesc începuturile, vremea când credeam că fericirea fecundează fiecare vis făcând să se nască lumi minunate , când eram încă împresurată de muze şi îmi vedeam viitorul întinzându-se în şapte zări şi peste şapte mări, când m-am avântat peste fiecare hotar şi am plătit necondiţionat  în fiecare vama ce am trecut-o.

Mi-am lăsat bucăţi de suflet peste tot şi în vama iubirii şi în a urii şi în a dorului şi a milosteniei, nici nu e de mirare ca acum am un loc gol în care gândurile îmi învârtejesc viaţa. Acolo îmi ţineam sufletul şi credeam că e inepuizabil. Îmi strâng mai bine şalul în jur, frunzele copacilor sunt tot încremenite poleite de un soare blând, e frig numai în mine. Mi-a venit toamna

Restul duzinarilor sunt aici