Schonbrunn

            Dimineaţă clară senină, a unui întâi august despre care auzisem multe. Ceasul rău, pisica neagră, şi nu despre Mirciulică Reloaded este vorba aici , făcuseră ca în ziua dinaintea plecării, să-mi aranjez valiza, a se citi călcat haine şi apoi înghesuit pe principiul Domnul cu mila , în vreme ce alături la Tv-ul, dat la maximul maximului ca să-l poată auzi bunică-mea în timp ce fierbea de zor o colivă, Urania susura apocaliptic şi apoteotic despre  eclipsa de soare de de 1 august. 
         La Viena efectele nu păreau să se simtă, soarele urca voiniceşte pe cer, o adiere de vânt se juca prin copaci, se vestea o zi caldă dar nu una caniculară ca acasă. 
              După cum îmi povestea Madre într-un stil de comenatator sportiv în târgul nostru jocul mergea pe principiul : 35 de grade are mingea, un nor îi iese în cale, 35 se  descurcă, driblează, caută din ochi şi da, la centrul terenului 36 aşteaptă. Pasă lungă de angajare a lui 36 care la rândul lui scoate balonul printre un nor şi o idee de vânt, un un-doi cu 37 de grade care porneşte cu balonul al picior pe flancul drept al târgului. Tribunele nu mai respiră, nu pricep ce face apărarea echipei favorite, 37 centrează, 38 preia mingea! Bară! Dar la recuperare a apărut 39,  care pasează scurt şi 40 înscrie. Incredibil stimaţi telespectatori, nu era offside golul este valabil! 
           Mă aşteptam ca în cea mai optimistă variantă să găsesc târgul pârjolit şi tot ce însemna metal în forme noi, recent topite.
          Dar eu eram departe de casă, plecată cu restul „cireşarilor „ să văd Schonbrunn-ul. De-a lungul traseului din faţa Prater-ului ne recuperăm ghidul local.
           Asta e altă chestie care mi-a plăcut la Viena, există locuri în care sunt biciclete, introduci un cod de pe telefonul mobil, este deblocată bicicleta, te deplasezi cu ea până unde te cheamă datoria, o duci în „staţia de biciclete” din zonă, o parchezi frumos, o încui şi gata 3 străzi mai încolo dacă ai terminat treaba iei altă bicicletă şi te întorci acasă sau unde ai lăsat maşina.
           Revenind, ne recuperăm ghidul venit cu bicicleta şi pornim vioi, dar respectând limita de viteză, spre palat.
        Pozele le-am încărcat ieri. Ca senzaţie imediat ce dai cu ochii de el, chiar şi prin dantela de metal a porţii e copleşitor. Treci de paza celor doi vulturi şi ajungi într-o curticică de vre 24 000 m2 , sau aşa îmi aduc eu aminte.
          Acesta e momentul în care grupul nostru omogen de 46 de oameni, în care nu găseai 2 la fel s-a polarizat pe interese. 
        Din păcate pentru cultura mea încep să-l aud selectiv pe nenea ghidul şi aud din ce în ce mai tare comentariile, pe care deja le asociez cu persoanele recunoscând vocile.
      -  Auzi tu, 24 000 de m 2 , îţi dai cu seamă câte tituri de proprietate se puteau emite acilea pe legea 18? 
       - Alice aşa aş vrea şi eu o curte
        - Eşti nebună Nuţico? Tu abia mături apartamentul odată pe lună 
        - Dragă, câtî loc şi nu au şi ei o terasă, de o cafea ş-un suc ceva. 
        În momentul acesta îni dau seama că acasă la ea, la Moldova,  Dori e patroană de butic. Mă enervez pe mine că aud toate prostiile în loc de poveştile lu’ nenea ghidu’ şi mă plasez de-a dreapta acestuia stâlcind cu pasul meu uşor de elefant grupa mică piciorului soţului lu’ Dori, dar omul are antrenament şi nu crâcneşte.
        Castelul în sine, amestec de fast de casă imperială şi detalii de familie. Mi-a plăcut camera în care îşi lua Maria Tereza ceaiul sau cafeaua mai degrabă, dar poate datorită fixaţiei mele pe camere rotunde.
       Mi-a mai plăcut şi una din camerele chinezeşti, în care în lambriuri erau prinse desene făcute de copiii împărătesei, preluate dintr-o carte  chinezească de miniaturi.
        Mi-a plăcut la nebunie intervenţia disperată prin care nenea ghidu a prins-o pe Nuţica înainte de a cădea dincolo de cordonul de catifea ce ne stabilea teritoriile: ai casei şi restul lumii. Simţise ea o curiozitate de a cerceta în detaliu o măsuţă de ceai în care era prinse pietre preţioase uriaşe, dar cum am citit la cineva aici de curând că incultura începe unde moare curiozitatea  nu mai zic nimic despre eveniment.
       Mi-au plăcut la maxim grădinile despre care nu are rost să mai povestesc  că fotografiile spun mai mult decât mine.
        Cam asta a fost dimineaţa mea la Schonbrunn şi de aici am plecat să călcăm Viena în picioare la turul pietonal 

Viena

Despre oraşele prin care am trecut nu o sa spun nici cine şi când a pus prima piatră, nici structura demografică sau clasificarea populaţiei pe ocupaţii, astea se pot afla oricând cu un search pe Google.
    Şi o să încep, ca să nu-mi pierd obiceiul bun, invers, cu ultimul oraş adică.
     Viena e un oraş în care m-aş putea obişnui să trăiesc şi încă foarte repede, un oraş logic, bine organizat, în care nici chiar eu care mă rătăcesc uşor în târgul de acasă nu m-aş putea pierde. Un oraş pe care l-am acceptat, cu care am convieţuit dar de care nu m-am îndrăgostit. Oraşele sunt la urma urmelor ca şi oamenii, nu îţi pierzi capul după cel mai potrivit pentru tine. 
    M-am întâlnit cu Viena prima dată în viaţă într-o joi după amiază, o zi de iulie cu soare mult, şi nori pufoşi  cocoţaţi în înaltul cerului ca într-un cufăr cu jucării. Şi, după ce am traversat unul din canalele Dunării a fost primul lucru pe care l-am pierdut, intrată în oraş, nu pe Ring, am pierdut cerul.
   Clădiri înalte, solide, ridicate cu simţ de răspundere, mărginind cenuşii sau verde atât de pal încât te întrebai dacă e verde, străzi trasate drept, curat, intersectându-se  în unchiuri de 90 de grade. 
    Multă vreme mergând minute întregi de-a lungul unei singure străzi, mai târziu aveam să descopăr că străzile astea atât de lungi sunt caracteristice , am avut sentimentul unui oraş trist, în care clădirile prea înalte îţi ascund soarele.
      Nu am stat suficient în oraş pentru a pricepe dacă ieşind din centru în orice direcţie ai merge este aşa, dar partea pe care am văzut-o eu a fost un amestec surpinzător. Îmi plăceau docurile din cărămidă groasă roşie, prin arcadele cărora vedeam în trecere Mac Donalds, baruri, magazine, mă surprindeau desenele care marcau ca o emblemă fiecare din clădirile de pe partea dreaptă, clădiri de locuinţe, uneori gri, alteori din cărămidă aparentă, complet lipsite de balcoane sau ornamente. Şi totuşi nu am reuşit sub nici o formă să scap de ideea de oraş trist în vreme ce străbăteam străzile acelea.
      Primul zâmbet pe care l-am văzut în Viena aparţinea unui ţigănuş de vreo 2 ani ţinut de maică-sa la aerisire pe geamul foarte înalt al unei clădiri albe , cu locuinţe sociale. Din agitatia ambelor personaje am ramas cu convingerea ca era un zambet in limba romana
      M-a uluit alternanţa dintre serele de pe acoperiş şi florile de staniol şi plastic din ferestre.  Adică totuşi, floarea soarelui albastru electric din staniol si ghivece cu flori de hartie?
       Şi cum mergeam aşa la pas, da, până şi şoferii români respectă regulile de circulaţie în Viena, oprim la un semafor, mă uit în dorul lelii pe fereastră şi ce văd ochii mei?
        Un magazin care arăta respectabil, în culorile stinse ale oraşului, iar pe firma lui, mare şi frumos cu litere care pun pariu că noaptea luminau electric trei străzi împrejur scria  cu majuscule MEGA MANELE. Până să-mi revin din uluială, să scot aparatul şi aşa mai departe, s-a schimbat culoarea la semafor şi am plecat.
     Au fost şi lucruri care mi-au plăcut în Viena. Cel mai tare mi-a plăcut Maria Tereza, sau cum spun ai casei Maria Terezia. Un împărat care  reuşeşte să conducă un imperiu şi să aibă 16 copii nu e impresionant dar o împărăteasă care face acelaşi lucru e ceva. 
      Surprinzător pentru mine care plecasem să văd oraşul, am descoperit că acasă la ei mi-au plăcut Habsburgii. Revin la Maria Tereza care a decis că învăţământul  minim de 4 ani trebuie să fie obligatoriu. Mi-a plăcut împărăteasa dar şi mai mult mi-a plăcut mama ai cărei copii, fete sau băieţi, fără diferenţiere brodau goblene ulterior încastrate în lambriurile Shonbrunnului. Mi-au plăcut  membrii familiei imperiale care ştiau fiecare o meserie, chiar dacă nu din exercitarea ei trăiau. Nu avusesem idee până atunci că Franţ Iosef a fost împărat  şi tâmplar. 
      M-am simţit extrem de mică pe străzile  din centru şi m-am simţit şi mai uluită când mi-am dat seama că acum vreo 300 de ani cineva avusese inspiraţia să lase suficient loc între clădiri pentru a intra acum un bulevard, benzile pentru biciclişti, trotuarul, spaţiul verde, liniile de tramvai şi o zonă de protecţie a clădirii. Şi totuşi deşi mi-ai plăcut atâtea, nu aş alege să trăiesc în Viena