Nu
sunt religioasă. Sistemul meu de credinţe este mai încâlcit decât o pădure
amazoniană (nu că aş şti cum arată de fapt, dar mi se părea o imagine bună).
Totuşi, aşa încâlcit cum este, el există şi se descurcă destul de bine.
Ieri
am aruncat un ochi pe net înainte de a pleca să-mi petrec Paştele în stil
personal. Peretele de Facebook s-a umplut instantaneu de „Hristos a înviat!”,
fiecare îşi scrisese asta la el acasă, apoi pe pereţii prietenilor. Stiluri
variate, text simplu sau fotografii cu tot felul de făclii şi ouă şi cozonaci
şi dintr-un motiv necunoscut minţii mele puişori de găină.
Şi
m-am întrebat de ce toţi simt nevoia să anunţe asta? Să fie preaplinul
credinţei lor? Sau preagolul?
E
primăvară, bine aproape vară, vremea e minunată, cerul este albastru, senin,
nori alburii şi pufoşi ca vata de zahăr. Este frumos, este bine, este cert.
Apare pe peretele cuiva chestia asta?
Nu,
ne decorăm pereţii cu mesaje motivaţionale : „Viaţa e frumoasă”, „Păstrează-ţi
credinţa”, „Iubirea învinge tot”, „Oamenii meniţi să fie împreună vor reuşi
indiferent de obstacole”. Ne decorăm pereţii cu icoane. Suplinim prin
manifestările exterioare ceea ce ne lipseşte în interior. Întărim prin cuvinte
opinii, păreri prea slabe să le considerăm credinţe.
Dacă
am avea convingerea că lucrurile sunt aşa cum spunem nu am mai simţi nevoia să
ne punem însemnele exterioare. Nu spunem
„Cerul e albastru”. „E soare” pentru că sunt certitudini, pentru că e
redundant. Ce nevoie am avea să ne transmitem unul altuia lucruri pe care le
vedem cu ochii noştri, pe care le simţim până la ultima fibră? Ce nevoie am
avea să convingem sau să ne convingem de ceva dincolo de dubiu?
Acum
un an la ora asta îmi era frig, ploua şi
sincer aş fi plecat din ploaie dar o mare de oameni îmi bloca accesul la toate
căile de ieşire. Eram în piaţa San Pietro şi toţi oamenii aceia aşteptau
binecuvântarea papală, pe care am primit-o cu toţii, la modul colectiv, după care piaţa s-a golit şi am putut pleca
acasă.
Ieşisem
din catedrală, nu o să spun că nu e frumoasă, impresionantă, minunată dacă
vreţi dar nici atunci şi nici acum nu pot să îi văd utilitatea. Avem catedrale
uriaşe întru gloria lui Dumnezeu, în care oficiază armate de preoţi întru
gloria aceluiaşi Dumnezeu, preoţi care se roagă instituţionalizat pentru noi,
care folosesc anumite cuvinte, într-o anumită ordine, care îşi petrec vieţile
închişi în biblioteci şi biserici şi mănăstiri.
Avem
catedrale uriaşe dar nu avem spitale şi orfelinate şi cămine de bătrâni, avem
preoţi dar nu avem medici şi asistenţi sociali şi infirmiere.
Am
înfiinţat o instituţie care să facă, sau mă rog, ar trebui să facă un lucru
simplu la îndemâna fiecăruia dintre noi. Să vorbească cu Dumnezeu.
Pe
la 1500 când a fost construită Basilica San Pietro nu exista Facebook aşa că
s-a construit o catedrală de 15 000 m2 , o postare pe perete dacă
vreţi care să afirme credinţa, creştinismul şi puterea proprietarului
profilului.
Ieri
am mers la biserică să iau lumină şi cuminecătură, mai mult ca să stea
liniştită bunică-mea, mi-am primit binecuvântarea la individual de data asta de
la preotul de parohie. ( având în vedere cât noroc i-am purtat Papei Benedict
al XVI-lea nici pe preot nu-l văd bine).
Mi-am amintit de San Pietro şi m-am simţit la fel de ruptă de orice divinitate,
la fel de nelămurită cu privire la utilitatea întregului ritual. Trăiesc, iubesc,
acţionez, visez nu sunt destul de binecuvântată de Dumnezeu însuşi? Mai am
nevoie de încă un gest?
Azi
am stat în grădină, sub un gutui înflorit. M-am jucat cu căţeii, am privit
norii şi iarba şi ultimele lalele. Miroase a liliac şi mărgăritar şi vântul adie lejer făcând câte o
şuviţă de păr să îţi mângâie fruntea. Azi am stat într-o catedrală adevărată,
în care Dumnezeu ( folosesc cuvântul din obişnuinţă, nu pentru că noţiunea mea
de Dumnezeu ar avea vreo legătură cu cea clasică) era prezent în fiecare fir de
iarbă, o catedrală făcută de el însuşi, în care îmi găseam locul, în care nu
aveam nevoie de intermediari.
L-am
înţeles o dată în plus pe Coehlo „Nu
ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar, se gândi el, în timp ce privea
răsăritul soarelui” şi am înţeles şi afluxul de „Hristos a înviat „ din media
cred că oamenii nu sunt pe deplin convinşi de asta şi atunci simt nevoia să o
repete, în fond nimeni nu se va îndoi de credinţa ta când stai în mijlocul unei
catedrale pe care ai construit-o.
