joi, 20 august 2015

Rețete tradiționale :)

Hai că m-am întors, și nu mă refer la prezența mea pe blogul ăsta cât la prezența personalității mele zurlii în propria persoană. Sincer  nu prea știu ce s-a întâmplat, excluzând ideea unei personalități schizoide,  m-am trezit într-o dimineață cam serioasă și am rămas așa cam un an.
Eh azi a vut loc reveniream evident că trebuia să repet un personaj celebru, la Proust era madelena, la mine or fost algele.
Nope, nu mi-am adus aminte gustul mâncării bunică-mii, printre altele că ea nu dădea așa ceva decât la rațe și probabil se oprea cu mine la un doctor bun de cap dacă mă vedea mâncând așa ceva. Bine, și acum le-am luat fără să îi spun că nu-s scăpată de un consult inopinat.
Deci acum vreo lună când dăduse valul mâncatului sănătos în mine mi-am luat de la Plafar alge, aș fi putut să iau paste cu hribi, făină de tapioca, dar nu mi-e mi-or trebuit algele. Nici nu erau scumpe 3,5 lei 100 de grame, m-am gândit că le gătesc de două ori și gata.
Dar mă înșelam, alga fraților este o mâncare economică până la Dumnezeu, uneori și înapoi, imediat ce am deschis punga cu alge parcă au prins viață, așa s-au înfoiat și înmulțit că după ce am luat o mână din ele a fost imposibil să le mai bag la loc, așa că încă mai am într-o fostă pungă de banane cât să hrănesc un mic sat african o săptămână.
Odată cu algele bucătăria mi-a fost invadată de un miros sănătos de mâl stătut, de noroi din ăla încins de soare vara la margine de apă, extrem de sănătos, aproape simțeam viața verde viu cum îmi curge prin vene.
Hidratarea nu a fost mai promițătoare, decât cantitativ, în apă rece au început să crească în volum ca Făt Frumos , mânuța mea de alge, și io am mâini anormal de mici, pe cuvânt, a umplut un castronel, evident mirosul persista, încă un pic mai viu.
Cam pe la momentul ăla în mintea mea a început să se scrie prezentul blog, care începea cam așa ”Japonezii sunt clar demenți, dar aparent nici eu nu sunt mai brează” . Tot ce mă făcea să continui era amintirea vagă a unei supe misou, gustată la Madrid.
 Cu părere de rău a trebuit să renunț însă la el pentru că minunea minunilor, algele gătite așa cum nici un japonez nu cred că a visat vreodată, mi-au plăcut, așa că a trebuit să îmi cer mental scuze de la bieții oameni care nu sunt chiar demenți și să dau o fugă pe blog să vă povestesc că pe viitor și balta poate fi soră cu românul, nu numai codrul.
         Acum cu excepția unul vag miros de mâl care îmi stăruie în nări îs bine, e posibil ca și berea să fi contribuit la asta, dar nu mă pot declara pe viitor împotriva alegelor și chiar vă provoc să le încercați, dacă vreți chiar după rețeta mea care se găsește aici, pe un ton mai serios.


Un comentariu:

  1. Am incercat o singura data, acum vreo zece ani si nu mi-a mai trebuit nicicand. Nu-mi trebuie exotisme, las' ca slabesc si cu rosii autohtone.

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis