Duzina vesela?

Bătrânul arăta cât se poate de furios. Era înalt cu obrajii raşi, dar cu o mustaţă lungă şi albă, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, fără o pată de culoare. Se plimba cu un aer sumbru dintr-un capăt în altul al încăperii reci ca un mormânt  şi din când în când arunca priviri neîncrezătoare spre mai tânărul său vizitator extrem de dezamăgit de ochii lui aurii, deşi asta era cea mai mică dintre probleme.

La rândul său vizitatorul deşi mai puţin teatral facea inventarul încăperii în care se afla, un fel de iatac mortuar, o lume în care totul era descompus şi în care mirosul de putregai îi rănea simţurile extrem de dezvoltate.

-         Aşa ceva nu se poate, răbufni bătrânul şi, deşi era fizic imposibil, un val de roşeaţă păru să îi cuprindă chipul cadaveric. Este o luare în derâdere a tradiţiilor noatre, eu şi creatorii creatorilor tăi ne-am străduit să ne impunem în lumea asta.

După cuvintele astea se împunse în piept cu un deget descărnat şi cu o mândrie cum numai inventatorul roţii trebuie să mai fi dovedit când şi-a dat seama ce brânză făcuse.

-         Şi tu, să îţi descoperi la tua cantate şi în loc să te hrăneşti, în loc să o ascunzi undeva şi să îţi asiguri periodic o porţie de fericire, tu te decizi să o ascunzi de moarte.  Era destul de rău şi aşa:  nu am mai auzit un prohod bun de zeci de ani, nimeni nu mai respectă legile, trăim între oameni în plină zi şi acum ne şi însoţim cu ei?

Tânărul se mulţumi să ridice din umeri cu un fel de resemnare indiferentă şi faţa lui albă contrastând cu cearcănele vineţii părea sa arate milă faţă de bătrân

-         Vremurile s-au schimbat,  zise el, nu ne mai place prohodul, nu mai locuim în case cu aer funerar şi ne bucurăm de toate invenţiile lumii noi, de fapt de toate invenţiile noastre, pentru că în mare parte ne aparţin. Cât despre ea nu-ţi face griji familia mea pare decisă să o transforme.

O rază de soare scăpată cumva prin obloanele ferestelor îl lovi în plin pe tânăr făcându-l să strălucească în mii de ape  de diamant. Era timpul să plece şi asta şi făcu.

Rămas singur bătrânul clătină din cap a pagubă.

-         Tânăra generaţie, nimic nu e de capul lor, sunt vegetarieni, ies ziua în lumina soarelui şi se îndrăgostesc de mâncare, nu mai există ordine şi respect pe lumea asta, mormăi el în timp ce se întindea să adoarmă trăgându-şi peste umeri o bucată de giulgiu străvechi.

Niciodată nu  m-am gândit că Semn spre Carte si duzina de cuvinte se vor întâlni la mine pe blog in acelaşi post şi totuşi......

Duzina sâsâită

Mi-o amintesc vag ca pe toate celelalte, era scunda şi slabă ca o scândură. Probabil aş fi uitat-o de mult cu toate ticurile ei enervante ca obiceiul de a-i culege tot timpul scame de pe haine sau de a-i şterge scaunul cu batista ei brodata din matase fină.

Sub aspectul ăsta tebuie sa recunosc era de-a dreptul sclifosită, ai fi zis ca o sa facă vreun şoc anafilactic în contact cu vreun material sintetic, în mintea ei era cocoţată pe o poziţie bună pe scara sociala şi lipsa unui bumbac 100% eventual şi egiptean sau a mătăsii din fire provenite de la viermi cu cetăţenie asiatică era o catastrofă, un început de decădere din glorie, aşa că se asigura că le are întotdeauna în dotare şi că ştim cu toţii treaba asta.

Ne întâlneam rar şi întâlnirile noastre aveau acelaşi scenariu, ea începea să se agite în jurul lui, privindu-l ca pe un zeu şi agăţându-se mereu de o mânecă, un colţ de haină, un rever, ca şi cum deşi evident avea nevoie să ţină o mână pe el, nu avea atât de mult curaj încât să îşi atingă idolul aşa, nemediat.

O vreme mă enervase treaba asta, eram mai tânără pe atunci şi credeam ca are drept scop să îmi demonstreze că eu sunt în plus, că acolo e de fapt locul ei, că se potriveşte mai bine. Între timp m-am schimbat, am descoperit griurile pe care viaţa şi le împleteşte între negru şi alb, priveam  scurt departe de mâinile care tot aleargau scame imaginare şi lăsam  toate dovezile astea de afecţiune să treacă pe lângă mine.

Am înţeles  că şi-ar fi dorit să îl ascundă undeva într-o casă întortcheată ca o scorbură în care să nu ajungă nici măcar ochi străini şi ştia că asta nu se va întâmpla niciodată.  Am văzut cum la fiecare întâlnire din asta el îi mai apuca indiferent un vis între degete şi îl strivea ca pe o ţigară abia începută de care brusc nu mai ai chef  transformându-i viaţa într-o uriaşă scrumieră .

Mi-o amintesc vag ca pe toate celelate şi probabil aş fi uitat-o de tot dacă atunci când îl privea în ochii ei nu aş fi văzut mereu o scuză tăcută poate pentru modul obsesiv în care se agita în jurul lui, poate pentru că îl iubea sau poate pentru însăşi existenţa ei şi nu mi-ar fi fost o clipă teamă că aş putea ajunge ca ea.

Pentru alte duzini cu obsesiile lor click pe aici

Duzina de cuvinte noi

Se furişau tipitil prin culoarele secrete şi Raya se gândi din nou că o familie cu tendinţe paranoide când venea vorba de securitate prindea bine la casa omului. Nu se auzea nici un zgomot deşi 4 oameni păşeau în fugă, lungile ore petrecute în sălile de antrenamente dădeau şi ele roade, se deplasau cu uşurinţa unui curent de aer.

Şi cât se revoltase pe atunci că era sub rangul ei de moştenitoare a imperiului să îşi petreacă 10 ore pe zi învăţând să îşi controleze fiecare muşhi, fiecare nerv, fiecare respiraţie. Cel mai tare o enervase că avea aceeaşi uniformă cu ceilalţi, nici o sclipire de aur sau diamant care să o diferenţiere de ciudatini. Ea nu putea fi comună. Aşa gândea pe atunci, acum era cât se poate de fericită că nu era nici mai înaltă, nici mai scundă, nici mai blondă , nici mai brunetă decât restul populaţiei.

Culoarul îi dusese departe, dincolo de zidurile Oraşului Exterior care înconjura Palatul, auzea în depărtate trupele de macarieni devastând, ucigând, ştergând istoria familiei şi poporului ei şi îşi promise că lucrurile nu vor rămâne aşa. Dar aşa cum o învăţase tatăl ei un conducător inteligent ştie când să se retragă, un strateg bun ştie care bătălii pot fi pierdute pentru a câştiga războiul.

În lumina Lunii Roşii privi drumul care îi despărţea de timport şi se întrebă în fugă daca îi descoperise cineva importanţa. Mda, cercetătorii într-o ureche erau la fel de utili într-o familie imperială ca şi paranoicii, combinaţia asta avea să le salveze linia dinastică.

Se simţea puţin mândră şi pentru înclinaţia ei spre secretomanie. Rareori folosea altceva decât limbajul semnervos pentru a transmite lucruri importante şi din câte ştia ea nimeni în afara celor mai de încredere membrii ai familiei imperiale nu cunoştea limbajul.

Tufişura de la jumătatea drumului clipi scurt de două ori, drumul era liber, îşi ridică vălul lăsându-şi la iveală numai ochii şi porni în fruntea micului grup, ştia că încalcă regulile de siguranţă dar, dacă ea nu ajungea la simbolid totul era pierdut, ea era singura care păstra combinaţia corectă de gene pentru a putea întoarce soarta războiului.

Timportul era ascuns într-un nisipet uriaş şi presozaurii scriseseră şi vorbiseră mult despre nebunia impăratului de a arunca atâţia bani într-un loc de joacă, tatăl ei avusese dreptate din nou, fuseseră prea ocupaţi să îl creadă nebun pentru a verifica dacă nu se ascunde ceva în spaele nebuniei.

Terenul din jurul nisipetului fusese afisurat cu grijă, conductele de alimentare şi aprinzătoarele fuseseă ascunse în castele de nisip, totul era pregătit cu precizie de chirurg să pună în mişcare eliterna cu paletele ei sidefate.

Becluza răspândea lumina violetă specifică însemnelor imperiale, totul era în stare de funcţionare şi neatins de mâna duşmanilor. Se strecură în capsula mică de o persoană şi nu îşi permise nici o privire spre cei 5 însoţitori. Desigur totul era pus la punct perfect dar era o fragilă construcţie teoretică, o singură dată introdusă greşit era suficientă pentru a distruge totul.

Degetele îi tastau rapid informaţiile şi apoi cu ajutorul unui ac ascuţit lăsă ultimul detaliu să completeze schema, o picătură de sânge, codul ADN al familiei, parola secretă care punea totul în mişcare. Simţi cum capsula se zguduie prinsă deja în presalt.

Abia acum îşi privi prietenii, chiar dacă totul reuşea ei urmau să moară, ei rămâneau aici cu macarienii, cand va ieşi din cursalt, va începe războiul ei personal, îşi va ucide dublura mai tânără, va preveni infiltrarea duşmanilor, va curăţi cu mâna ei întreaga planetă de tot ce nu era din neamul ciudatinilor.

Şi desigur va distruge fără explicaţii timportul, călătoria în timp era o armă prea periculoasă pentru a i se permite să mai existe. 

Alte duzini din alte timpuri se gasesc aici. 

Crutoane si creioane

Era o seară obişnuită de februarie, de pe acoperişuri sufletul lumii plângea în fire lungi de zăpadă topită. Mirosea a primăvara, poate, dar frigul era încă al iernii şi înserarea cobora devreme.

Îi plăceau acoperişurile, îi aduceau aminte de căsuţa în care bunica o primise când copilăria ei fusese ocupată de hainele de doliu. O căsuţă simplă din chirpici văruit, în care veniseră într-o dimineaţă de februarie o fetiţă cu cozi blonde şi o păpuşă cu haine cernite. O căsuţă din altă lume decât cea în care trăise până atunci, în care trăsurile şi fructele de marţipan erau vise îndepărtate, dar aşa simplă, căsuţa avea un acoperiş şi acoperişurile apără, de frig, de ploaie, de arşiţă.

Îşi petrecuse multe ierni acolo. Îşi amintea fereastra mare lângă care căldura parcă nu ajungea niciodata cum trebuie şi de lângă care nu se da dusă scriindu-şi temele, de lampa care veghease seri lungi de brodat şi ţesut dantele subţiri ca spuma mării. Îşi amintea punguţa de marochin roşu în care intrau greu bănuţii strânşi cu acul şi din care ieşeau prea repede pentru o căruţă de lemme .

Îi era dor de soba pe plita căreia uneori se cocea leneş ca un împărat un măr roşu şi de cele mai multe ori fierbea o oală cu supă săracă în care puneau  pâinea primită de bunica în casele boierilor. Aşa, crutoane, o puteau mânca oricât de veche ar fi fost.

Ce amintiri îi rămân omului după o viaţă. Ea îşi amintea gustul crutoanelor şi mirosul creioanelor noi de la Englezu’, nu că şi-ar fi cumpărat vreodata unul, erau prea scumpe, dar din când în când intra în magazin numai pentru a-şi umple sufletul cu parfumul creioanelor şi dacă ar fi crezut în Moş Crăciun asta şi-ar fi dorit o cutie de creioane colorate.

Era o seară obişnuită de februarie, cu un frig care nu prea le dădea multe şanse celor de dormeau sub cerul liber. Îşi strânse mai bine haina în jurul corpului subţire şi grăbi pasul. Poate nu toţi aveau norocul unei supe cu crutoane în casa bunicii, dar câtă vreme ea va fi pe aici o farfurie cu mâncare caldă  la adăpost se va găsi şi pentru nefericiţii străzii.

Restul psilunelilor sunt aici