miercuri, 9 iulie 2014

Unplugged

Fără îndoială fiecare sistem are bucuriile lui, eu scriu despre al meu pentru că în el trăiesc, cât oi mai putea.
Sunt zile în care privesc hotărârile judecătoreşti ca un melc exoftalmic, apoi arunc un ochi prudent în jur în căutarea echipei de la camera ascunsă, pentru că altfel nu există nici o explicaţie logică a ceea ce citesc eu acolo. Exista motivări care i-ar umple de pete de icter cauzat de invidie pe băieţii de la Times New Roman, toată redacţia.
Şi mă gândesc că eu, mă rog justiţiabilul, a plătit din greu taxe de  timbru şi impozite pentru ca statul român prin unşii săi în sistem să îi ofere pamflete la care nici nu mai ştii dacă să râzi sau să plângi.
Şi mă gândesc că eu şi justiţiabilul plătim din greu arhivari care nu ştiu să înregistreze o cerere în sistemul ECRIS şi arhivari care mă privesc tâmp şi îmi spun că nu e problema lor că nu ştiu unde este dosarul.
Aşa e, e problema mea sau a justiţiabilului care are nevoie de un certificat pentru că altfel acelaşi stat îi popreşte conturile, e drept când la fiecare 45 de minute îţi dregi neuronul cu o votcă e al dracului de greu şi să determini unde e uşa dar ce ai făcut cu dosarul.
Şi tot noi îl plătim pe grefierul care se uită al tine de parcă eşti plodul Satanei venit pe pământ special întru chinuirea lui, deşi dacă tu nu ai înregistra dosare el ar rămâne fără locul de muncă.
Să mai zic că îi plătim pe magistraţi? Pe care îi vedem după aia dând autografe la DNA din cauza „suplimentelor” percepute pe lângă salarii şi sporuri? Care ne fericesc cu sentinţe şi decizii pe care un cazan de apă sfinţită nu le mai poate drege? Care sunt cel mai probabil căzuţi din Olimp şi asta le-a afectat cumva capul?
Când un om este grav bolnav, când este clar că nu îşi va mai reveni, rudele au voie să decidă să îl deconecteze de la aparatele care îi menţin artifical procesele biologice. Ar fi corect când un sistem este grav bolnav, când este clar că nu îşi va mai reveni să avem voie să îl deconectăm de la buget. Pentru aceleaşi raţiuni, ştiu că ne place să spunem că în cazul oamenilor o facem pentru că ar suferi inutil, e de fapt o decizie economică, încetăm să pompăm resurse într-o cauză pierdută, resurse care, poate, în alt caz ar determina o victorie.
Mi-ar plăcea să putem opri sponsorizarea sistemului de învăţământ care produce analfabeţi cu diplomă de licenţă, a unui sistem sanitar care poate transforma o fractura inofensiva de braţ în cauza morţii, a unui sistem de justiţie în care prezidiul şi boxa acuzaţilor au devenit mult prea des inversabile.
Mi-ar plăcea, dar nu îmi fac iluzii, mă uit însă din ce în ce  mai des la cursul de schimb al dolarului canadian, pentru că nimic mai puţin de un ocean nu cred că mă poate vindeca de lehamitea asta pe care încep să o simt..


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis