joi, 26 iunie 2014

formula 13

Fiind băiet păduri cutreieram sau, mă rog, aşa zice poetul pentru că evident eu nu aveam cum să fiu băiet şi nici cu pădurile nu am avut vreun talent deosebit , mintea mea fiind perfect opacă în faţa frumuseţilor naturii care implică disconfort.
Numai că trebuia să am şi eu o particularitate acolo, care să mă scoată din monotonia buclelor şi fustelor şi tocurilor cui, mda şi normalitatea mi se pare supraapreciată. Gărgăunele mele au fost maşinile, o vreme am crezut să aibă o şansă reală şi motoarele dar o căzătură impresionantă pe un bulevard central al capitalei m-a lecuit.
În problema maşinilor voinţa mea de fier forjat s-a lovit de voinţa tatălui meu care din motive care mă depăşeau la ora aia refuza să mă lase să fac şcoala de şoferi, la rând cu colegii mei de generaţie, adică prin clasa a 12-a-
Şi ce tămbălău a fost, că în rest aveam voie să fac absolut orice  maşinii, mai puţin să o conduc. Evident până la urma voinţa mea a câştigat, e drept tata săracul nu mai era în viaţă să îmi bage de seamă realizarea, dar la un moment dat al vieţii mele m-am trezit fericită poseseoare de permis de conducere şi Dacie 1310, la vremea când ori Dacie ori roabă cam tot ai era, ba parcă roaba se defecta mai greu.
Şi eram tânără, nu prea aveam bani să o pun la punct cum trebuie, aşa că în fiecare zi de la Dumnezeu căutam un pisoauto, dap ştiu că nu aşa îl cheamă oficial, să găsesc piesa zilei, adică aia care decisese să defecteze fix atunci.
Tare bine mi-ar fi prins pe vremea aia comerţul online, jur că m-aş fi simţit ca în asapteadimensiune.ro, dacă aş fi putut să îmi comand bujii, capace de delcou şi arbori cotiţi fără să bat oraşul în lung şi în lat.
Norocul meu e că m-am prins rapid de ce tata se opunea ideii de permis pentru mine şi mai ales că omul avea dreptate, adică efectiv eu nu am mâna dreapta şi mâna stângă ci stânga şi stanga ailaltă, cred cu tărie în puterile telepatice ale umanităţii ca atare nu văd rostul semnalizării şi încă sunt convinsă că, la Dacie cel puţin, cutia de viteze a fost concepută special să îmi distrugă mie unghiile.
În condiţiile astea nu numai că am renunţat să fiu şofer dar tare îmi e că nici pasager nu mă descurc mai breaz, încă îmi sună în urechi urletul entuziat al prinţului consort când i-am deschis cu vioiciune portiera maşinii noi nouţe, într-un gărduleţ pricăjit de fier ce se ascundea samavolnic într-un gard viu.
Bine, am cumpărat folie carbon de aici, şi am reparat problema dar încă mai cred că era în fapt vina lui care a parcat nesănătos de aproape de  obstacol, nu am şi curajul să susţin ipoteza asta pentru că tare mi-e să nu ajung pieton şi singura mea legătură cu maşinile să se limiteze la amintiri din pruncie, pe vremea când desenam garnituri de chiuloasă pe coperte de bloc de desen. Chiar aşa de ce oi fi vândut eu Dacia? Că  în fond puteam să mă joc oricât cu maşina aia fără să se mai enerveze nimeni.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis