sâmbătă, 31 mai 2014

Moartea

Anul ăsta a început rău, cu o moarte pe 1 ianuarie şi insistă să continue în aceeaşi manieră. Pe undeva e normal, familia mea e destul de extinsă, sunt mulţi oameni peste 75 de ani, de la vârsta asta nu prea mai aştepţi chestii minunate. Numai că e prea des, abia ne revenim din una şi începem alta.
Am ajuns atât de al dracului de eficienţi încât am putea să ne deschidem o firmă, ne-am însuşit obiceiurile, am învăţat cu fiecare ocazie, acum lucrurile sunt un pic automate. Un telefon care sună noaptea, întotdeauna am urât telefoanele care sună noaptea şi acum mi-am dat seama de ce.
Blugii şi adidaşii, poate o haină groasă, trei pachete de şerveţele, o cutie mică de Nivea, telefonul trecut pe discret şi la rândul tău dai un alt telefon în noapte pentru că şi tu trebuie să îi anunţi pe alţii.
O şedinţă scurtă de organizare: ce gătim, ce angajăm, ce cumpărăm, ce împrumutăm, distribuirea sarcinilor şi gata, fiecare îşi vede de ale lui indiferent că asta înseamnă făcut de colivă sau PR că deh, la ţară lumea vine la priveghi şi stai toată noaptea să le mai dai câte una alta, pentru că şi în zona asta sunt oameni bătrâni de care trebuie să ai grijă.
Pot organiza o înmormântare în 15 minute, nu ştiu cum m-aş descurca şi cu alţi oameni, cu ai mei nu mai e nevoie de cuvinte, când cineva are o sarcină şi-o cunoaşte deja în detaliu şi o execută exemplar.
Facem înmormânări la fel de reuşite pe cât ne erau pe vremuri petrecerile, pe cât ne sunt încă. Ne amintim întâmplările vesele pe care le-am împărţit ca familie şi bem cafele negre toată noaptea să nu pierdem ultimele ore cu cel care a plecat.
Am acceptat moartea cum am acceptat şi viaţa, ştim că într-o zi un telefon în noapte ne va declanşa propriile înmormântări şi nu lăsăm viaţa să treacă pur şi simplu.
În timp ce mergeam azi, cu pasul ăla domol, măsurat cu toba muzicii din spate ( asta e aici înmormântările sunt cu muzică) mi-am dat seama că din toate obiceiurile, tradiţiile şi apucăturile legate de înmormântare există în Oltenia ( poate şi pe la alţii, nu ştiu) unul făcut parcă să îţi frângă inima, indiferent cât ai ajuns tu să accepţi ideea.
Probabil într-un oraş nu ar funcţiona dar aici, în sat, în timp ce omul merge pe ultimul drum, rudele îşi deschid larg porţile şi stau în faţa lor   în timp ce maşina se opreşte câteva secunde ca cel dus să îşi culeagă amintirile, să îşi ia rămas bun de la o casă prin care şi-a purtat visele şi în care nu va mai intra niciodată.
Şi atunci în timp ce stai cu o poartă larg deschisă în spatele tău şi cu o imagine tremurată de lacrimi îţi dai şi tu seama că va fi încă unul lipsă la masa următoare, nu neapărat un loc gol, la un moment dat în familie va intra altcineva golul se va umple, dar lipsa va rămâne.

Moartea? Moartea e normală, naturală, logică, uşoară, greu e să fii cel care supravieţuieşte.

4 comentarii:

  1. Exact!
    Pentru supraviețuitori e mai greu. Golul ăla care nu se poate umple niciodată...
    Soțului meu i-a murit mama acum șapte ani și încă-i mai apare o lacrimă în ochi când își amintește de ea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ca sa te inveselesti, vizioneaza filmuletul din acest articol. http://coolnewz.info/2014/01/un-revelion-precis/

    RăspundețiȘtergere
  3. Ah, nu-mi aduce aminte, ca am avut si noi in anii trecuti o "serie" de evenimente! Pe mine ma oripileaza pregatirile, fac ce mi se spune, dar nu as putea sa organizez ceva, nu pricep neam obiceiurile si urasc feroce tot procesul.

    RăspundețiȘtergere
  4. şi eu mai plâng atunci când îmi amintesc de cei duşi, de fapt lacrimile apar în ochi instant, imediat ce amintesc numele... şi orice aş spune de fapt acum, îmi pare sec, aiurea... lipsit de decenţă.
    fie-ţi iertaţi cei dispăruţi. iar ţie putere... să trăieşti cu asta, cu lipsa...

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis