vineri, 7 martie 2014

Viteazul Rares si balaurul nonHodgkinian

Dacă  numele s-a potrivit vreodată ca o mănuşă cuiva, atunci vorbim de Rareş Dumitraşcu. Pentru că Rareş, dacă nu ştiaţi,  înseamnă viteaz şi copilul despre care vorbesc este definiţia vie a cuvântului ăsta. 
Da, e vorba despre un copil, unul care la 4 ani merge pe un drum care i-ar face să abandoneze pe mulţi adulţi, în fiecare zi face un pas mai departe indiferent cât de greu i-ar fi, în fiecare zi luptă, merge cu poticneli, dar merge.
Aş putea să vă povestesc despre boala lui limfom malign nonHodgkinian difuz cu celulă medie B de tip limfom Burkitt dar ar fi inutil sunt termeni complicaţi care se traduc simplu cancer.
V-as putea povesti cum în numai 2 luni a suferit 2 operaţii pe care nu le-a înţeles şi care nu au cum să nu îl sperie.
Sau v-aş spune că pe 24 februarie când noi ne plângeam că trebuie să mai sărbătorim o zi a iubirii şi duceam discuţii prea lungi despre „chinul „ la care sunt supuşi Rareş ducea prima luptă cu citostaticele, care deşi folosite ca medicament rămân totuşi o otravă. 
 Eu sunt o optimistă, eu aleg să nu vorbesc despre boală, despre teamă, despre „fantomele” pe care părinţii nu le pot alunga de lângă patul lui, despre suferinţă.  
Eu aleg să vorbesc despre lucrurile frumoase pe care le reprezintă Rareş, despre speranţă, despre rezistenţă, despre dorinţa de viaţă. Dacă ceva îl poate vindeca este întoarcerea aceasta spre lucrurile bune, o mână întinsă care să îl ajute cu ce poate şi sunt multe moduri în care poţi ajuta chiar daca e vorba numai de o rugăciune.
Dar, da acum contează şi banii, pentru că Rareş trebuie să meargă la un tratament în străinătate, pentru că nu ştiu câte şanse poate avea un copil cu diagnosticul acesta în ţara în care aparţinătorii trebuie să cumpere tot de la  ace de seringă la antiemetice. Şi am fost aparţinător, am numărat în gând şi pe degete de nu-mi aduc aminte câte ori câţi bani am şi câte pastile pot cumpăra cu ei.
De luni întregi privesc mobilizarea în reţele sociale pentru sau împotriva unor lucruri care nu mai pot fi schimbate.
Am văzut discuţii interminabile despre legalizarea eutanasierii minorilor de către belgieni, de parcă tonele de vorbe irosite de noi pe tema asta ar influenţa ceva.
Am văzut solidaritatea cu victimele accidentului din Apuseni şi  punerea la zid a celor care nu au acţionat rapid, util, eficient pentru a-i salva, de parcă discuţiile şi petiţiile noastre i-ar mai fi putut învia.
Rareş este încă în zbor, este gata să se prăbuşească şi ne-a trimis la toţi coordonatele în care boala îl va zdrobi dacă nu ne mişcăm rapid.  

Hai să punem fiecare cât putem de mult sau de puţin în puşculiţa lui acum şi să nu mai ajungem la etapa aceea în care după cautăm cu furie un vinovat. Acum contează, după e o pierdere de vreme. 

Un comentariu:

  1. Fara sa fiu impertinenta, limfomul malign non Hodgkin se trateaza si in Romania la Spitalul de copii Luis Turcanu din Timisoara. Sunt niste medici exceptionali in Timisoara la acest spital. Protocolul de terapie include ca pacientul sa beneficieze de spatii sterile si de supraveghere medicala permanenta.
    Pana face famila rost de suma efectiv astronomica necesara plecarii in Franta, ar trebui sa-i dea sansa copilului sa fie macar tratat si supravegheat corespunzator de acesti medici. Dumnezeu sa ii ajute !!!

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis