joi, 6 martie 2014

Si iar nunta

Când te-ai decis să îţi pui pirostriile totul era aşa presărat cu praf de zâne că nici nu ţi-a trecut prin cap în ce te bagi. Cred că suntem pe undeva profund afectaţi de basmele copilăriei în care te urci pe calul lui Făt Frumos şi dispari în asfinţit, spre castelul la care nunta va fi pregătită de alţii.
În viaţa reală nu e aşa, în viaţa reală tu eşti prinţesa numai în mintea ta, pentru restul lumii eşti un fel de general, administrator şi la nevoie mama zmeilor pentru că pe măsură ce fericitul eveniment se apropie începi să te întrebi dacă o să-l mai apuci sau o să mori de extenuare în timpul pregătirii.
Şi visezi la toate filmele alea ale afurisiţilor de americani care ţi-au ruinat viaţa, pentru că ţi-ai ales profesia fiincă arăta bine în Ally Mc Beal sau Anatomia lui Gray, pentru că ţi-ai imaginat viaţa ca un sezon din Friends, pentru că ai văzut cel puţin 10 filme în care viitoarea mireasă îşi trânteşte fizicul în biroul unui organizator de nunţi şi de aici încolo e treaba lui să alerge.
În România este altfel, aici sălile de restaurant pentru anul în curs au fost rezervate pe când al tău nici nu visa să se aşeze la casa lui, fotografii cei mai fotografi sunt la o nuntă în Italia fix când ai avea tu nevoie de ei şi dacă vrei să stea perfect fundele de la spătarele scaunelor nu ai decât să te ocupi personal de apretarea lor.
Amu’ de când mă ştiu am avut două cerinţe musai de respectat la organizarea unei nunţi. Prima priveşte evenimentul în sine, vreau să stabilesc detaliile înainte iar în ziua respectivă să nu vină nimeni plângând la mine să mă întrebe ce e de făcut împotriva ţânţarilor de pe terasă sau la ce temperatură ar trebui ţinute aperitivele calde.
Am nevoie de garanţia că odată ce mi-am ales locaţia şi am bătut palma rolul meu se va rezuma la a spune ce, cum şi când vreau şi de aici altcineva îmi va transforma visele în realitate, pentru că nu vreau să fiu mireasa aia cu rimelul curs la colţul ochiului şi cd-ul cu primul dans în poşeta miniaturală de saten.
Prima cerinţă şi-a văzut îndeplinirea imediat ce am dat de restaurante Bucureşti (plus că sună într-un mare fel „portal”) de unde pot să îmi aleg exact ce vreau inclusiv vreo zână bună care să îmi supravegheze broderia rochiei şi căderea poetică a şuviţei 245.
A doua cerinţă e grea de tot, e pentru viitor, e pentru restul vieţii,  pozele mele trebuie să fie perfecte pentru că eu nu sunt, vreau ca fotograful meu să atârne de candelabru dacă e necesar pentru a prinde cadrul perfect, vreau să aibă suficient curaj pentru a-mi spune că nu e cazul să mă aglomerez cu 25 de domnişoare de oroare (nu, nu e greşeală de tipar), vreau să lucreze la albumul meu ca la coperta vieţii lui, aia care îl va face celebru. Şi întru sănătatea nervilor mei portalul  are şi secţiune de foto video Bucureşti

De fapt  oamenii se ocupa cam de tot, flori, rochii, muzică, mie cred că mi-a rămas de facut un singur lucru, bine două, să mă asigur că  el e the one şi apoi să mă bucur de eveniment . Aşa că ..... ne vedem la nunta .

3 comentarii:

  1. Vorbeam ieri cu cineva care are nunta programata pe 13 septembrie (numai atunci a gasit local) si era cam nemultumita.
    -Ce-are, ma, esti superstitioasa ca-i 13? intreb eu naiva.
    -Nu-i vorba de suerstitie, da' e inainte de salarii...
    Asa ca e importanta si data aleasa, sa aiba mesenii din ce plati darul! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Haha, nu m-am gandit ca data nuntii ar trebui sa fie dupa leafa, dar..da, ai dreptate. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis