vineri, 21 februarie 2014

Duzina sâsâită


Mi-o amintesc vag ca pe toate celelalte, era scunda şi slabă ca o scândură. Probabil aş fi uitat-o de mult cu toate ticurile ei enervante ca obiceiul de a-i culege tot timpul scame de pe haine sau de a-i şterge scaunul cu batista ei brodata din matase fină.
Sub aspectul ăsta tebuie sa recunosc era de-a dreptul sclifosită, ai fi zis ca o sa facă vreun şoc anafilactic în contact cu vreun material sintetic, în mintea ei era cocoţată pe o poziţie bună pe scara sociala şi lipsa unui bumbac 100% eventual şi egiptean sau a mătăsii din fire provenite de la viermi cu cetăţenie asiatică era o catastrofă, un început de decădere din glorie, aşa că se asigura că le are întotdeauna în dotare şi că ştim cu toţii treaba asta.
Ne întâlneam rar şi întâlnirile noastre aveau acelaşi scenariu, ea începea să se agite în jurul lui, privindu-l ca pe un zeu şi agăţându-se mereu de o mânecă, un colţ de haină, un rever, ca şi cum deşi evident avea nevoie să ţină o mână pe el, nu avea atât de mult curaj încât să îşi atingă idolul aşa, nemediat.
O vreme mă enervase treaba asta, eram mai tânără pe atunci şi credeam ca are drept scop să îmi demonstreze că eu sunt în plus, că acolo e de fapt locul ei, că se potriveşte mai bine. Între timp m-am schimbat, am descoperit griurile pe care viaţa şi le împleteşte între negru şi alb, priveam  scurt departe de mâinile care tot aleargau scame imaginare şi lăsam  toate dovezile astea de afecţiune să treacă pe lângă mine.
Am înţeles  că şi-ar fi dorit să îl ascundă undeva într-o casă întortcheată ca o scorbură în care să nu ajungă nici măcar ochi străini şi ştia că asta nu se va întâmpla niciodată.  Am văzut cum la fiecare întâlnire din asta el îi mai apuca indiferent un vis între degete şi îl strivea ca pe o ţigară abia începută de care brusc nu mai ai chef  transformându-i viaţa într-o uriaşă scrumieră .

Mi-o amintesc vag ca pe toate celelate şi probabil aş fi uitat-o de tot dacă atunci când îl privea în ochii ei nu aş fi văzut mereu o scuză tăcută poate pentru modul obsesiv în care se agita în jurul lui, poate pentru că îl iubea sau poate pentru însăşi existenţa ei şi nu mi-ar fi fost o clipă teamă că aş putea ajunge ca ea.

15 comentarii:

  1. Brrr! Ce amintiri mi-ai dezgolit! Le astup la loc. Repede! Hmmm

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dap, amintirile alea trebuie ingropate bine, facut un parastas si gata, nu mai umblam prin ele :)

      Ștergere
  2. cred că fiecare dintre noi ne-o amintim mai mult sau mai puţin aşa....
    viermi cu cetăţenie asiatică? dragii de ei... :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca pe ea am uitat-o de mult ne amintim teama de a ne vedea in locul ei

      Ștergere
  3. :))) au fost tari viermii cu cetățenie asiatică să știi. Frumoasă duzină ai țesut... presupun că e din mătasea lor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daca nu tesi din fibre naturale intotdeauna iese panza cu defect:)

      Ștergere
  4. Frumos! Sa-ti spun un secret: am observat ca mai tot ce ma mira si ma sacaie... mi se intampla! Oribil, nu? Oare numai mie mi se intampla?!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nope, cica e o lege universala iti atragi ce simti si ce ai prioritar in minte :)

      Ștergere
  5. Inca ma mai mir de parerile pe care mi le formam cand eram foarte tanara, si care astazi imi apar in fata ochilor ca fiind prea dure, prea in alb-negru... Oare eu eram cea care le emitea? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, parca am devenit altcineva in ultima vreme, nu imi mai recunosc modul de a fi din amintiri :)

      Ștergere
  6. Îmi place ideea de viermi cetăţeni!
    Apropo, România a fost la un moment dat al patrulea producător de mătase din lume. :)
    Femeia, un etern mister! :) Extrem de schimbător! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am crescut personal viermi de matase, erau tare simpatici si se auzea asa frumos cand navaleau pe frunzele alea sa le manance :)

      Ștergere
  7. Sunt oameni care îşi pun fericirea în palmele altcuiva cu toată încrederea! Puţini au noroc... Cred că avem fiecare un miez de fericire, de mulţumire care depinde numai de noi. Durează ceva timp până îl găsim sau până îl înţelegem.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :( Am facut si eu asta si m-am ars...Poate intr-o zi voi face si eu parte din acei putini norocosi...

      Ștergere

Da-ti cu parerea ca e gratis