marți, 4 februarie 2014

Cand nu mai poti

Azi m-a inspirat Vienela, eu nu prea aveam de gând să scriu ceva. Sunt zile în care mai bine tac pentru a uita cât am văzut din oameni, pentru a lăsa  indicatorii să se întoarcă la încredere, respect şi alte valori din astea de duzină pe care unii cred că le putem cumpăra de la piaţă cu kilogramul, numai bani în cont să avem.
Azi era o zi din aia în care m-am uitat uluită cum avocatul a depus mărturie suflându-i martorului ca la şcoală, acolo unde el mai uita detaliile pe care trebuia să le, hai să îi acordăm dubiul îndoielii şi să zicem declare, deşi era normal ca detaliile să le ştie el nu avocatul care nu a fost de faţă al evenimente.
Şi pentru că azi nu mă vedeam ridicând ode umanităţii şi de principiu mă durea şi în başcheţi ce face fiecare cu viaţa lui am zis să îmi văd de ale mele, să mă consider vreo 2 ore casnica de la Masterchef aia care era pe norişorul ei cu praful ei de zâne şi să dau ignor realităţii.
Numai că am citit jurnalul Vienelei şi mi-a atras atenţia una din replici: chiar atunci când nu mai poţi de oboseală tot mai reuşeşti să lucrezi câteva ore să termini ce ţi-ai propus.
Cred că puţini oameni au voie să facă asta. Pentru că este un bine cu feţe ascunse, pentru că în prima fază te bucuri de puterea ta de muncă, de voinţa sau de rezistenţa ta, cunoaştem toţi sentimentul. Când ai făcut ceva ce credeai că nu mai poţi nu te-ai simţit 5 minute supererou?
Şi peste un an sau mai mulţi primim factura, o inimă obosită, un ficat în grevă sau pur şi simplu o inexplicabilă depresie pe care nu le vom lega niciodată de momentele în care am zis „nu mai pot de oboseală” şi totuşi am continuat.
Învaţă să te asculţi, foamea, setea, durerea, oboseala sunt limbajul prin care corpul tău îţi vorbeşte, dacă pierzi în fiecare zi atât de mult timp vorbind cu oameni de care îţi pasă sau nu, şi mai degrabă nu, de ce nu eşti dipsus să te asculţi şi să te înţelegi pe tine?

         Când nu mai poţi odihneşte-te, nu trebuie să rezolvi totul într-o zi, fă tot ce poţi să existe şi mâine o nouă zi în care să îţi duci visele la capăt. Eu una aşa m-am decis să trăiesc de aici înainte ceilalţi 120 de ani pe care îi mai am :P

8 comentarii:

  1. Îmi spun mereu că muncesc prea mult și că trebuie să o las mai ușor. Evident, nu dac acest lucru. Poate că nu este bine, dar așa m-am învățat să trăiesc, cu motoarele turate la maxim. Dar când simt că nu mai pot, încerc să mă rup măcar o oră de tot ceea ce făceam. Blogul a devenit cel mai bun loc de evadare și cel care mă realimentează cu energie.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma gandesc ca o sa le fac pe toate in timp, daca eu nu sunt bine, timpul se reduce si nu cred ca e vreo afacere :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Partea proasta e ca, de prea multe ori, nici nu e nevoie sa terminam azi o anumita treaba. Nu ne dam seama si facem greseala de a tura motoarele. Mi-as dori sa-mi amintesc de faptul ca nimic nu e mai important ca sanatatea mea, dar, proasta educatie gen "trebuie facut ieri" nu ma lasa. De foame sau sete, nu mai vorbesc. Imi dau seama ca imi este foame abia cand incep sa tremur cu glicemia scazuta.
    Sa dea Dumnezeu sa mai traiesti sanatoasa atat cat iti doresti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este ca orice obicei nou, trebuie sa iti aduci aminte in fiecare zi sa ai grija de tine pana cand devine automatism :)

      Ștergere
  4. 120? Putin! Si testoasele ajung la 300 :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eh 120 de aici incolo, am zis sa fiu modesta in cereri sa nu manii zeii :)

      Ștergere
  5. Ficatul meu deja da semne de revolta, din cauza prea multelor clipe in care mi-am spus ca nu mai pot si in care am continuat totusi sa muncesc, de parca intrasera zilele in sac. In acele momente incerc sa il pacalesc, ma intind doua minute in pat, inchid ochii si il alint, iar el se calmeaza pentru o clipa lunga, lasandu-ma sa termin ce am inceput. Cat va mai rezista, habar nu am... In fiecare zi imi spun, precum porcul, ca este pentru ultima data cand imi depasesc limitele, ca de maine ma voi proteja... :(

    RăspundețiȘtergere
  6. Intr-adevar, trebuie sa gasim un echilibru intre munca si odihna pentru ca se vad diferente clare cand corpul nu mai face fata.
    Am observat de multe ori ca dau un randament fantastic dimineata, cand sunt odihnita. Nu se intampla acelasi lucru seara, dupa 9 ore de munca la birou si alte 3 ore de lucru prin casa.
    Si sa luam aminte unii spun ca exista cazuri in care unii oameni au murit de prea multa munca ... probabil stres si lipsa odihnei.

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis