luni, 27 ianuarie 2014

Merele

Era bătrân şi obosit, îşi odihnea capul cu păr alb şi barbă de Moş Crăciun pe perna neutră a spitalului şi urmărea cu ochii vizitatorii. Ai celorlalţi, el nu avea, privind în spate viaţa lui fusese pustie şi nu pentru că oamenii nu ar fi încercat să intre în ea ci pentru că el le închisese poarta.
Trăise 80 de ani într-un deşert şi îi înlocuise firele de nisip cu litere, scrise şi citite, miliarde de litere negre, mărunte, slavone, latine, greceşti, litere strânse în dune pe care le numise idei. Trăise 80 de ani mergând dintr-o dună în alta cu credinţa că adevărul se află pe următoarea, întorcându-se la dune peste care trecuse  fiindcă din depărtare lumina înţelegerii jucase cumva pe vârfurile literelor şi creaseră mirajul adevărului.
Rătăcise 80 de ani căutând explicaţia izgonirii lui Adam din Rai, convins că odată înţeleasă greşeala omenirea o va putea repara şi el va fi acela care îi va purta pe oameni înapoi în grădinile Edenului.
Între timp prietenii lui s-au căsătorit, au durat case, au crescut prunci şi mulţi dintre ei au plecat în lumea de dincolo de văl, nu mai ştia care plecase şi care nu, de mult legăturile dintre ei se rupseseră, el nu se putuse însoţi în viaţă cu oameni mărunţi care să nu poată sacrifica totul marii căutări.
Oamenii din salon, erau ca prietenii lui, undeva de-a lungul drumului abandonaseră vânarea de vânt şi îşi urmaseră calea de oameni mărunţi. Le vegheau acum  boala alţi oameni mărunţi, oameni care picurau apă pe buzele arse de febră, care puneau pleduri pe umerii scuturaţi de frisoane, care aduceau înăuntru aurul toamnei în buchete de crizanteme.
Din nou prin mintea obosită trecu fiorul familiar al apropierii de adevăr, îl simţea, era acolo în mintea lui refuzând să se lase cuprins de cuvinte şi redat lumii.
Uşa se deschise lăsând să intre întâi un val de răcoare cu miros de frunze umede şi ceaţă şi apoi râsul alb al nepoatei vecinului. Se apropie întâi de patul bunicului verificând dacă doarme, apoi încet transferă din geanta atârnată de umăr o mică piramidă de mere roşii.
Se pregătea să plece când ochii îi întâlniră pe ai lui, bătrânul la care nu venea nimeni. Un măr părăsi noptiera. Ochii lui înregistrară automat scena: o fată cu obraji roşii ca mărul, un zâmbet şi mâna lui primind mărul înainte de se întreba dacă îl vrea sau nu.
Adevărul i se arătă întreg, luminos, ştergând toate îndoielile, clarificând toate nelămuririle, pentru prima dată se lăsă cuprins în cuvinte şi pentru că era prea devreme pentru omenire să îl afle tot, înainte de a se stinge din viaţă bătrânul nu apucă să spună decât „Merele .......”
Restul jocului cu mere din psiluneala de azi este în tabel la Psi



3 comentarii:

  1. Merele discordiei sau merele iubirii, generozităţii? Suntem căutători, toată viaţa căutăm răspunsuri, explorăm, ne cramponăm de diverse dileme şi alegem greşit. Viaţa e prea scurtă pentru regrete şi răutate! Gestul fetiţei sintetizează umanitatea în esenţa ei!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uneori alegem greşit! Mai facem şi alegeri bune, dovadă fetiţa din povestea ta! Să fim înţeleşi! :)

      Ștergere
  2. Norocul nostru că Newton era mai tânăr când a văzut mărul căzând... :)

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis