miercuri, 6 noiembrie 2013

saga medicala

         Ştiu, eu scriu chestii vesele şi spinţare pentru că trăiesc fericită pe norişorul meu şi, vorba casnicei de la Mastechef, cu praful meu de zâne, dar azi am citit asta şi am luat o pauză de 5 minute.
         Din punct de vedere al pozitivismului pe care îl practice de vreo 2 ani, e o greşeala sa mai povestesc, pentru ca dau atenţie unor lucruri negative dar poate scriindu-le le mai fur un pic din putere.
         Acum 10 ani eram tânără şi în vremea asta eram prinsă într-un examen de definitivare în profesie, munceam mult, mâncam rar şi dormeam 4 ore din 24, era o perioadă de-a dreptul magică ce să mai. 
         Acum 10 ani, tatăl meu, la fel de tânăr, împlinise 49 de ani pe 22 octombrie a început să aibă o durere  continuă în umărul drept, pentru care durere a mers la doctor, pentru care durere a făcut analize complete care au ieşit impecabil, încă mai am pe undeva prin casă radiografiile pulmonare perfecte nu am idei ale cui or fi.
         Pentru aceeaşi durere, după apelarea la un sistem complex de pile şi relaţii s-a internat pentru tratament, după opinia doctorului ar fi putut să vină şi zilnic de acasă şi apoi să se întoarcă, nu era suficient de bolnav pentru a justifica internarea, încă o aştept la cotitură pe doctoriţa în pricină şi nu am nici un dubiu că Universul se va ocupa de problemă în locul meu.
         După două săptămâni de tratament au apărut efectele pe 1 decembrie 2003 a devenit paraplegic, am aflat de treaba asta după ce pacientul fusese transferat la spitalul de neurologie. I-am dorit geniului care a luat decizia de a mă informa după 6 ore să se trezească fără să îşi poată folosi ceva membre, pus într-o ambulanţă şi trimis singur într-un alt spital unde să fie lăsat 6 ore  pe o targă fără să îi spună nimeni nimic.
         Aici a început războiul cu doctorii, al meu personal, primul a fost geniul neurolog, foarte cunoscut în târg, de rudele foştilor pacienţi că pacienţii în sine nu cred că au supravieţuit.
         Neurologul a refuzat să vorbească cu mine 3 zile, spre sfârşitul celei de a treia zi mi-a urlat că tata are mielită şi nu e mare brânză. Atât, fără vreo explicaţie, fără vreun plan de tratament, atât şi o uşă trântită.
         Pe vremea aia nu aveam internet dar încă ştiam suficientă anatomie şi greacă să pricep diagnosticul. Pentru că în România te adaptezi sau mori  am scos şi eu agenda cu telefoane, se întâmpla să îl al pe al directoarei spitalului, aşa că a doua zi de dimineaţă, atât de dimineaţă, adică ora 8, încât domn doctor a făcut ceva ce nu mai făcuse de o viaţă a venit la timp la lucru, ne-am reîntâlnit în biroul directoarei.
         A admis că mda, nu aşa trebuia să îmi comunice diagnosticul şi s-a oferit că îmi explice cum stă treaba cu mielita. I-am spus că nu e nevoie în principal pentru că tata avea orice numai mielită nu, că diagnosticul lui nu bătea cu simptomele şi mai aveam un pic să ne şi păruim fizic pe tema cum îndrăznesc eu care nu am studii medicale să îi infirm lui diagnosticul.
         La câţi nervi aveam cred că îi frângeam ceva dacă nu intervenea directoarea care  i-a ordonat să trimită pacientul la RMN.
         Eram cam pe 4 decembrie 2003 şi l-a programat pe 4 februarie 2004, atunci i s-a părut lui corespunzător, dar mi-a făcut totuşi o concesie mi-a spus că deşi e mielită şi RMN nu va fi decât o investigaţie inutilă care să confirme geniul lui, dacă pot nu am decât să fac analiza mai devreme.
         Şi pentru că puteam am făcut-o a doua zi, evident la alt spital pentru că Spitalul de Neurologie nu avea aparat, cu pacientul care plângea de durere la orice mişcare transportat fără ambulanţă că nu eram pe programare şi dus înapoi cu o ambulanţă furată, dap am făcut-o şi pe asta la viaţa mea, era clar că nu îl mai pot duce fără targă înapoi, aşa că am „împrumutat” o ambulanţă şi personalul contracost evident, că oricum nu făceau nimic în timpul acela.
         După asta a urmat o poveste de dragoste cu radioloaga  care mi-a trântit diagnosticul aşa fără a zice înainte măcar „e de rău” sau „veştile sunt naşpa”, undeva pe la jumatea amestecului de neoplasm şi metastaze şi zone de necroză mi-am dat în petic, nah mi-s hipotensivă ce vreţi, şi am luat-o aşa domol spre podele. Abia atunci şi-a adus aminte că parcă nu aşa a fost învăţată să dea veştile. Pe asta nu o mai aştept la cotitură, decât urmăresc aşe liniştită câte i se întâmplă şi câte aş putea să rezolv din problemele alea  dar nu văz de ce m-aş obosi.
         De aici a început capitolul Oncologiei. Nu ştiu cum e în alte părţi dar în Craiova pe vremea aia secţia era de poveste. Poveste de groază să fim înţeleşi. Clădirea avea 4 etaje dar erau folosite numai două, drept urmare supraaglomerat este un eufemism. Mai e cazul să spun că nu are lift şi trebuie să urci bolnavii pe scări, pe targă din aia de prelată în care corpul ia o formă inconfortabilă ca dracu pentru că scările sunt prea înguste? Deja aveam experienţă în treburile astea, am căutat prin toată agenda până am găsit cheia de intrare în secţie şi peste încă 3 zile, dap, atât mi-a luat, ne-am mutat cu arme şi bagaje la oncologie pentru citostatice.
         Între timp tata îşi mai folosea un pic de tot o mână, aşa că a primit un pat întreg numai pentru el. Ceilalţi stăteau câte doi, veneau dimineaţa şi plecau după citostatice, stăteau pe scaune cu otrava aia picurându-le în vene, pentru că nu mai erau paturi.
         La Oncologie  în mod ironic am avut noroc. Nu spun că sunt mai brează decât restul, m-am dus cu plicul la oncolog aşa cum fusesem şi al cei dinaintea lui, numai că doctorul acesta nu l-a primit.
         Cu totul am stat şi eu vreo lună în secţia aia, nu prea poţi lăsa un tetraplegic de unul singur, nu mă pot plânge de personal, era omeneşte imposibil să facă mai mult, 2 asistente la 80 de pacienţi, numai să treacă să le pună perfuziile şi trecea jumătate de zi. Aşa că am învăţat, am învăţat schemele de tratament pentru toţi bolnavii din salonul acela ca să le număr eu pastilele şi să li le dau, am învăţat să opresc perfuzoarele şi să scot acele, probabil învăţam să le şi pun dacă mai stăteam pe acolo. Başca aşa nici nu mai băgam de seama că nu aveam nici măcar un scaun pe care să stau şi pe vreun colţ de pat de-al tatei îmi părea rău să mă aşez că îl mişcam.
         Din momentul diagnosticării mi-a fost clar că tata o va mai duce o vreme pe baza încăpăţânării mele pure, că vindecarea era dincolo de  miraculos, când a ajuns la doza maximă de morfină ( e uluitor cât de frumos sunt colorate pastilele astea ) a devenit o chestiune de timp.
         Pe tata l-am înmormântat  chiar în ziua în care genialul neurolog îl programase la RMN-ul care să îi confirme diagnosticul. O vreme m-am gândit să îi dau în judecată după care mi-am adus aminte că şi sistemul juridic e la fel de metastazat ca şi cel sanitar, că fiecare judecător şi grefier are pe cineva care trebuie tratat  sau are nevoie de o „vorba bună” pusă de doctorul cu care eu mă judec. Nici acum, 10 ani mai târziu, nu văd dosare de malpraxis rezolvate cum trebuie, în 2004 ar fi fost încă o luptă cu morile de vânt pe care am ales să nu o dau. Am învăţat să mă feresc de sistemul sanitar public şi să mă asigur că  dacă e cazul o să putem merge eu şi ai mei la doctori cărora să nu le pot infirma diagnosticul  în ciuda lipsei mele de pregătire în domeniu.
         Culmea e că din tot şirul de internişti, neurologi, radiologi şi alte naţii pe care le-am întâlnit, încrederea în doctorii din ţară mi-a păstrat-o oncologul care mă alerga cu o cutie de bomboane pe  secţie pentru că slăbeam în ritm accelerat  şi care se dădea peste cap să le asigure cele mai eficiente citostatice, antiemetice şi tratamente pacienţilor dintr-o clădire care ne cădea la propriu în cap.
         Nu ştiu dacă  mai este şi prin sistemul public dar în cei 10 ani care au trecut s-a decis să se descurce pe cont propriu şi încă îşi aminteşte că pacienţii şi rudele lor sunt în primul rând oameni şi în visele mele cele mai bune, în toate specializările şi în toate spitalele din ţara asta există numai medici ca el. Poate până la urmă mi se va împlini şi visul acesta.

         

13 comentarii:

  1. Nu vreau să-ți spulber visele, dar e cam utopic acesta. Știu ce spun, pentru că vorbesc din interiorul sistemului.
    Că neurologul a fost pe lângă diagnostic, nu prea e scuzabil. Că s-a încăpățânat s-o țină pe a lui, nici atât! Nu suntem infailibili. De-aia există consultul cu colegii sau cu cei din alte discipline...
    Probabil că oricum era deja cam târziu...
    Conduita celorlalți medici din povestea ta lasă și ea destul de mult de dorit. Chiar dacă nu au fost învățați la școală cum să dea o veste proastă (ăsta e adevărul!), poate că dacă și-ar exersa bunul simț, n-ar gafa așa de monumental.
    În rest, toată stima pentru oncologul acela. Din păcate, e o „rara avis”.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Amu nu pot sa renunt asa la visele astea ca nu vreau sa fac curat in sistem cu un automat. La mine la lucru e o regula daca pui la un loc trei avocati obtii cel putin 4 pareri si probabil judecatorul va veni cu o a 5 a dar macar discutam, ne strangem la o cafea si ne dam cu parerea pana gasim o solutie, de ce nu e si la medici asa ma depaseste

      Ștergere
  2. Impresia mea e si mai proasta! m-am lovit de sistemul sanitar si de lichelele si incompetentii din el ata pe dinauntru cat si pe dinafara. Am si eu niste medici carora le-as da cu bocancii in cap dar am si cativa pe care ii respect maxim. nu sunt toti oamenii foarte priceputi, uneori poti si sa gresesti dar nu pot sa inteleg lupta asta intre orgolii, de a nu cere inca o parere, de a nu recunoaste ca ai luat cea mai buna decizie. Si daca tot nu poti face bine macar nu face rau! cand am ajuns cu tata la spitalul M. Nasta din Bucuresti medicii ne-au comunicat diagnosticul de neoplasm matastazic inoperabil chiar cu el de fata, fara nici un menajament. As vrea sa pot intelege de ce cand vezi atatea boli uiti sa mai vezi si oamenii care le indura...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-am gantid ca poate e necesar sa devina asa ca sa se protejeze, poate cand nu il mai concepi pe pacientul tau ca om daca se intampla sa iti moara nu te simit ingrozitor. Eu nu am ales medicina din cauza asta, nu am stiut cum o sa reactionez la primul mort.

      Ștergere
  3. Sistemul sanitar este de o mizerie infioratoare. Am privit in el din interior, ca pacient si sot al unui cadru medical. Pentru aceasta calitate, ca intre colegi ni sa oferit discount la spaga. Asta ca sa nu mai pomeneasca nimeni vreodata de tampenia aia de proverb: "corb la corb nu scoate ochii".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. sitemele, oamenii nici nu mai stii de la ce a pornit totul

      Ștergere
  4. Am citit articolul cu o furie crescand, ma apuca asa, ori de cate ori dau peste intamplari de acest fel, am si eu in familie exemplul meu cu bunica-mea, cred ca toti avem dureri legate de sistemul medical romanesc. Eu cred ca lipsa de oamenie si nesimtirea n-au nimic a face cu nivelul salariului, sunt scrise in gene.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Probabil oamenii ar fi fost la fel si daca ar fi lucrat pe un santier, numai ca nu ne-ar fi interesat pe noi cu cata atentie se poarta cu vreo caramida sau alta. Din pacate nimeni nu vrea sa inteleaga ca exista profesii vocationale nu te faci dascal sau medic sau preot sau ......daca tu nu esti fericit facand asta, daca urmaresti pozitia sociala sau avantajele financiare. E posibil ca un om sa fie fericit facand prajituri dar arata-mi parintele care pricepe ca ne e musai sa aiba copilul trei licente

      Ștergere
  5. odauanonimasiosemnez19 noiembrie 2013, 18:39

    Pardon ca o dau anonima, dar mi-au trecut nervii si totusi nu: acum 11 ani, dupa ani intregi in care m-am dus regulat la medic cu dureri de cap, dupa ce mi-am auzit ca trebuie sa fac doi copii ca sa scap de migrene, un economist de spital (economist de spital) mi-a zis ca imi aranjeaza el o tomografie, un RMN, un fierastrau ceva, ca sa vedem rotita stricata. o ditamai tumoarea care crestea in toti anii in care neurologul nu verifica reflexe si ma trimitea la internist, care imi dadea scatoalce in ficat si ma trimitea la nefrolog, care imi spunea sa vad si cu ginecologul ce am. nimeni sa ceara o analiza de sange, da. orasul Bucuresti, clinici si spitale de soi, pardon de omisiune.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stiu cum e. Si cand te apuci tu sa citesti si sa le sufli naibii la consult ce s-a putea sa ai te catalogheaza ipohondru si te trimit la psiholog

      Ștergere
  6. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

      Ștergere
  7. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis