duminică, 6 octombrie 2013

zi libera

         Sâmbăta ar fi trebuit sa scriu duzina da cuvinte şi jurnalul unei femei simple, numai că aşa necomplicată ca molecula de apă cum sunt eu, lucrurile nu au mers conform planului.
         A început bine, la cafeaua de dimineaţă cu doamnele, mi-am luat liber, eh chiar liber nu că aveam de spălat ad labam nişte chestii delicate care nu suportă să urle maşina de spălat la ele, dar clar nu aveam de gătit pentru că s-a oferit Madre  deci puteam să-mi dedic dimineaţa proiectului meu din poza de mai jos.

         Pe la 11 mi-am extras nasul din croşetă şi m-am pornit voioasa spre baie, să spăl deoareşce afară se încălzise corespunzător. Curios trecând prin dreptul bucătăriei nu am simţit mirosul de varză la cuptor şi nici prăjitura despre care povestea Madre că e în program nu mirosea de pe nicăieri. Nu m-a preocupat problema, numai că nu pricepeam liniştea, adică unde erau totuşi doamnele?
         M-am lămurit ieşind în curte de unde am putut s-o admir pe Madre cocoţată pe acoperiş, cum nici de bunică-mea n-am dat prin casă m-am urcat la rândul meu în pod să verific ce face naţiunea pe acolo.
         Pentru cine nu mă cunoaşte asta cu urcatul în pod la mine e sacrificiul suprem, nu urcatul în sine cât coborâtul, ameţesc şi mi se înmoaie picioarele de pe treapta a doua a scării, dacă urc pe un scăunel mi se are că-s pe Everest şi încerc un lejer vertij, deci să urc la 5 metri  neimaginat.
         Doamnele deciseseră să scuture soba bunică-mii până se face varza şi înainte de a se apuca de prăjitură, numai că lucrurile nu au stat nici al ele conform planului, în locurile obişnuite soba era curată şui totuşi fumul în loc să o ia în sus pe coş intra înapoi în casă. Mergând din aproape în aproape cu o tehnică demnă de Hercule Poirot doamnele au ajuns în pod. Unde au mai desfăcut odată coşul, nimic.
         Pasul următor a constat în scoaterea câtorva ţigle şi cocoţarea lu’ Madre pe casă, plasa de sârmă era la locul ei dar nişte ciori strângătoare tot încercaseră să îşi facă acolo cuib, aşa că prin plasă căzuseră destule rezultând un dop pe coş.
Şi de aici începe nebunia, nimic din ce foloseam nu ajungea la dop sau nu putea să-l străpungă. Asta se traduce prin faptul că pentru fiecare unealtă care nu mergea trebuia să cobor din pod să caut alta şi să urc al loc cu noua descoperire.
         Ca bonus căutarea era foarte drăguţă. Madre avea idei cu privire la ce ar merge aşa că mă trimitea după ele, numai că Madre ordinea şi memoria sunt nişte lucruri care rar au ceva în comun. Logic, nimic nu era nici unde ar fi trebuit să fie,  nici unde ţinea ea minte că l-ar fi pus.
         Ţin minte foarte bine că în vară când am organizat treburile i-am făcut o cutie pentru şurubelniţe, patent, ciocan, creion de tensiune şi alte chestii utile, un fel de trusă de cusut pentru meseriaş, asta era prin august, eh în octombrie acolo erau foarfecele de vie, patentul era în cămară în locul forfecuţei pentru hârtia de copt, pe care forfecuţă am găsit-o azi când prăjituream în sertarul cu condimente.
         Pe când căutam ieri patentul am aruncat un ochi în cuptor  să văd ce face varza despre care Madre se temea că s-a carbonizat. Făcea bine, arăta suspect de albă. Am pornit cuptorul pentru încă 90 de minute, am verificat să nu încercăm din nou să gătim la 0 grade că s-a mai întâmplat în familia noastră să aşteptăm 4 ore să se coacă nişte vinete şi am urcat din nou în pod.
         Până la urmă a dat rezultate o unealtă improvizată ad-hoc dintr-un cârlig de paie ( nu întrebaţi de detalii) pe care l-am căutat o juma de oră în principal pentru că n-am idei cum arată şi în secundar că era în cu totul altă parte faţă de ce credea Madre. L-am recuperat aşa din intuiţie nu că aş fi ştiut că acela e.
         Deci pe la orele 13 scoteam vioi găleţi de pământ, crenguţe, petece, hârtii de toate naţiile şi incredibil de mult păr de câine şi scoarţă de copac, dopul cedase.
         Până am dat jos găleţile cu mizerie, până am căutat sacul de ciment care era unde credea Madre dar în care plouase ca atare era gata întărit, până am reuşit să lipim toate părţile desfăcute din coş şi am dat jos şi toate uneltele cărate sus, scaunul şi prada de război ( dap a fost şi o chestie bună aici, am găsit unul din sacii cu vase al bunică-mii şi m-am ales cu un ibric nou de cafea, unul de budincă, o tigaie şi o oală moderată de ciorbă)  se cam făcuse 13,30.
         Madre a continuat să lipească ce desfăcuse la sobă în casă, bunică-mea a dispărut ea ştie pe unde, eu am redactat o budincă ştiind că amândouă or să vrea dulce iar prăjitura lui Madre rămăsese în faza de proiect.
         Pe la ora asta mi-am adus aminte varză, făcea bine în continuare, în sensul că Madre nu băgase cuptorul în priză, cuptor pe care nici nu am idei de ce îl scosese din priză din capul locului.
         Şi uite aşa pe la 2 fără ceva cine redacta de zor omlete întru hrănirea familiei dată jos de pe acoperişuri? Dap, eu.
         În cazul în care vi se pare că era mai simplu să angajăm pe cineva pentru treaba asta, dap era, şi chiar preferabil numai că în minunata zonă în care trăiesc, există o tradiţie conform căreia, nici un bărbat care nu lucrează, deci ar putea fii cooptat într-un asemenea proiect nu pune piciorul în afara birtului înainte de 10,30 dimineaţa şi nici înainte de a se fi conservat bine în alcool. Nu ştiu voi, dar eu tare nu aş vrea să explic nimănui cum a căzut unul beat de pe acoperişul meu şi ce naiba căuta acolo.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis