sâmbătă, 28 septembrie 2013

Vals vienez



         Mă invitase la dans şi acceptasem, doctorul mă asigurase că viaţa mea avea să fie normală, că nu voi avea de suportat efecte secundare, că dansul nu va fi un efort dar încă mă temeam. Gustasem încă o dată din viaţă şi voiam să-i prelungesc la nesfârşit gustul dulce amărui care îmi pulsa în sânge ca o pastilă de cacao pură spartă în cerul gurii.
         Îmi plăcuse ideea de bal mascat, fusesem atât de mult timp departe de lume încât acum voiam să le încerc pe toate dintr-o dată, secol după secol în  numai câteva zile, să recuperez cumva lunga perioadă trăită într-o lume vătuită în care nimic nu putea fi „prea”.
         Aşa că acum eram aici, într-un salon al Vienei de azi, decorat în stilul anilor 1800 călcându-mă pe trenă cu alte femei care nu aveau experienţa mersului în metri întregi de mătase. Purtam conversaţii inteligente despre toate de sub soare şi încercam să ignorăm că jucăm într-o piesă, că peste câteva ore ne vom întoarce acasă la pantalonii noştri comozi, la filmele noastre încărcate mai mult sau mai puţin metaforic cu  violenţă şi sex, al rock şi hip hop şi alte stiluri al căror nume nici măcar nu îl cunosc. Ne  refugiam din prezent în trecutul parfumat cu romantism, mi-ar fi plăcut să trăiesc pe atunci, să scriu lungi scrisori şi să port o conversaţie întreagă din fâlfâirea diafană a evantaiului.
         Poate nu aş fi dansat dacă nu m-ar fi invitat El, pe care îl remarcasem imediat ce pusesem piciorul în încăpere. Maria zâmbise aşa, între dulce şi răutăcios, cum numai ea poate şi îmi spusese că anii în care lipsisem din societate cu siguranţă nu îmi slăbiseră instinctul, ba chiar devenise mai vioi, îl ochisem pe cel mai bogat dintre toţi. Venind de la ea era un compliment, Maria  refuza să vadă oameni ale căror conturi aveau mai puţin de 9 cifre.
         Nu am vrut să îi stric seara spunându-i că l-aş fi văzut chiar dacă ar fi cerşit la gura metroului, găsisem pe cineva care să mi-l prezinte dar nu reuşisem să-i reţin numele, un talmeş balmeş aristocrat şi apoi îmi petrecusem seara ascultându-l, de fapt auzindu-l, pentru că nici cu preţul nou recăpătatei mele vieţii nu aş fi putut spune despre ce vorbise, parcă despre un festival de film german. Îmi plăcea numai să îi ascult vocea joasă şi liniştită ca torsul unei pisici cenuşii, aveam senzaţia că undeva, cândva vocea aceea îmi spuse lucruri frumoase şi cu un colţ de minte rămasă în afara farmecului mă gândeam ce bine ar fi să fiu unul din cazurile fericite care au premoniţia viitorului iar vorbele alea să se repete încă şi încă o dată.
         Invitaţia la vals a venit ca o frânghie de salvare în momentul în care grupul se spărsese sub acordurile muzicii şi a fost acceptată dintr-o teamă iraţională că altfel ar însemna să mă despart de el. Dansam tăcuţi, el fără efort, eu numărând în minte paşii şi din nou sentimentul că mai făcusem asta pusese stăpânire pe mine, totul la el îmi era familiar deşi nu îl cunoscusem până acum o oră, era ca şi cum îl avusesem tot timpul gravat în inimă şi pe măsură ce gândurile îmi tot treceau prin minte lumea din jur părea să se dilueze.
         Nu îmi aduc aminte cum am ajuns pe terasă, învelită într-un şal moale dar am rămas acolo toată noaptea la poveşti, numărând lucrurile pe care le aveam în comun, minunându-ne cum putuserăm trăi fără să ne ştim înainte.
         Era singur de ceva timp, soţia lui murise. În noaptea în care eu mă întorsesem la viaţă, el trecuse plângând pe holurile spitalului pe care eu trecusem plină de speranţă. Îmi simţeam inima bubuind ca pe vremuri şi acum o înţelegeam pentru că ea îl recunoscuse, pentru că ea îl iubise pe vremea când bătea în pieptul altei femei. Poate că e adevărat, poate inimile au o memorie a lor deşi noi insistăm să credem că totul se desfăşoară în minte.

         Mi se pare că suntem în balconul acesta de o viaţă, privesc Dunărea curgând fără nici o grijă şi nu ştiu dacă să-l fac sau nu părtaş la taina inimii mele, în curând lumina cenuşie a zorilor va cuprinde oraşul şi va trebui sa iau o decizie. Va trebui să îi spun acum sau niciodată dar mai am un pic de timp al dispoziţie, aşa că îmi număr bătăile inimii, privesc spre fluviu  dorindu-mi să ştiu la fel de bine ca el ce sa fac şi tac .

Hai ca uitasem este vorba de Duzina de cuvinte de azi la care au participat toti cei din tabelul lui Psi

22 de comentarii:

  1. Imi povestea sora mea despre o carte cu o poveste asemanatoare. O citise si fusese atat de impresionata de inima care plecase de la fosta sotie la noua iubire a unui barbat, incat imi zapacise creierul cu ea. :)))
    Mi-a placut povestea scrisa de tine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu zilele astea ma gandesc mult la transplanturi, cum te simti de fiecare parte a baricadei

      Ștergere
    2. Si eu ma gandesc, de cand cu scandalul Arsinel. Pe de o parte stiu ca probabil as fi incercat sa procedez ca el, pe de alta parte eu m-as putea numara oricand printre cei aflati de cealalta parte a baricadei, cu singurul meu rinichi.

      Ștergere
  2. O poveste impresionanta, atat de frumos spusa... Am citit-o cu sufletul la gura.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E tare buna duzina asta, ne pune sa muncim :)

      Ștergere
  3. Minunată poveste și foarte frumos scrisă. Mi-a plăcut!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, era o duzina pe care am crezut ca o sar

      Ștergere
    2. Nuuu... cum să faci așa ceva? :)

      Ștergere
  4. Superbă poveste!
    E o continuare a altei poveşti sau e strict pentru duzină?
    Btw eu sunt nouă în acest joc, săptămâna trecută am mai participat :)
    Deci îmi pare bine să te citesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E numai pentru duzina. Si eu sunt noua in acest joc, matale esti pustoaica daca nu ma insel :)

      Ștergere
    2. Este, este! Nu te înşeli! O puştoaică foarte activă, mezina grupului. :)

      Ștergere
  5. Chiar frumos!
    imi aduce aminte de povestea unui videoclip japonez parca, in care un tanar se indragosteste de o fata si ea are un accident.El ii daruieste ochii lui... ceva de genul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. El era fotograf, am plans de cate ori dam de el asa ca am renuntat sa il mai vad

      Ștergere
  6. N-am să spun despre poveste mai mult decat au spus-o ceilalţi, dar citatul ăsta "poate inimile au o memorie a lor deşi noi insistăm să credem că totul se desfăşoară în minte".....m-a răvăşit!.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu incep sa cred ca asa este, ca nu suntem chiar atat de exclusiv cerebrali cum se spune traditional

      Ștergere
  7. Mimunata povestea!
    Candva lasasem o hartie sa devin donator de organe! Din nefericire... nu se mai poate in cazul meu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M/am gandit si la asta, eu si obsesia mea cu Anatomia lui Grey, imi aduc aminte un episod cu o doamna declarata in moarte cerebrala si pe care vreo 8 chirurgi o asteptau sa o dezasambleze pentru diverse organe, bine o fi fost film dar acolo pana la urma femeia si-a revenit, ma intreb daca la mafia care e in domeniu mi-ar acorda mie toate sansele sau mi-ar fura una tocmai din cauza cardului de donator

      Ștergere
  8. Jucăm cu toţii în piesa lui Dumnezeu şi

    uneori suntem protagoniştii unui vals,

    alteori suntem doar aşteptare în salon

    întru romantism, nevoi şi alte sentimente,

    Uneori, aşteptările sunt un fluviu,

    fără măsură, un joc vioi,

    alteori par a dura un secol,

    cu realitatea unui dans de societate.

    Poate că Dumnezeu e aristrocrat ori

    poate că are răceala unui german,

    dar îşi are socotala lui.

    Uite, azi îl găsim împărţind reflexii,

    ca dintr-un joben fermecat,

    pietre filosofale în oglinda lui Erised.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Voi si comentariile le aveti in versuri :(( . Eh merge si proza la o adica :P

      Ștergere

Da-ti cu parerea ca e gratis