luni, 16 septembrie 2013

Psiluneli obsesive

A fost odată ca niciodată  şi de nu s-ar povesti nici n-ar mai fi, o împărăţie frumoasă cu cer înalt şi plaiuri verzi. Dacă ascultai poveştile Bătrânilor Înţelepţi în împărăţia aceea, ascunsă bine în Pasul Cascadelor se găsea intrarea în Rai şi deşi greu era să o găseşti şi să intri, binecuvântările celuilalt tărâm se revărsau cu uşurinţă dincolo de perdelele de ape şi se întindeau până la marginile ţărmurite de râuri.
Viaţa oamenilor curgea simplu urmând mersul soarelui şi al lunii pe cer şi mersul anotimpurilor prin vreme. Se năşteau, creşteau, iubeau, năşteau alţi copii care creşteau şi iubeau şi năşteau alţi copii, cândva după multe primăveri şi toamne mureau pentru că acesta e datul oamenilor.
Craiul era bând şi îşi iubea supuşii, aşa că pacea lor nu era tulburată de războaie pentru apărarea ideilor lui şi nici de biruri pentru pregătirea războaielor. Fiecare om îşi avea rostul lui legat de ce îi plăcea mai mult, unii lucrau pământul, alţii ţeseau straie minunate sau scriau poveştile cele mai poveşti din 7 regate. Duminicile şi sărbătorile le curgeau în cântec şi voie bună, pe oricare om le-ai fi întrebat ce mai face ţi-ar fi răspuns zâmbind „Bine”.
În ţara asta s-a născut un tânăr botezat de părinţii săi Vânt şi multă vreme nimeni nu a ştiut că el este altfel decât ceilalţi, nici chiar el. S-a jucat împreună cu ceilalţi copii prin poienile de lângă sat, a mers la şcoala şi apoi a intrat ucenic la un mare învăţat buchisind cu mare drag ceasloave vechi în limbi de mult uitate.
Într-un din zile traducând o scriere veche a găsit un cuvânt ciudat „fericire” şi n-a ştiut exact cum să-l traducă în limba locului. L-a întrebat pe învăţat, acesta a privit puţin peste grădina cu flori şi i-a spus că „fericire” înseamnă toate câte sunt în jurul lui. Pentru prima dată Vânt s-a îndoit de înţelepciunea învăţatului, toate câte erau în jurul lui aveau deja un nume erau flori şi copaci, păsări şi animale, mama şi tata, soţia şi copii, cărţile şi casele, nimic din jur nu se numea fericire.
A lăsat cuvântul netradus şi a început să caute în jur cu speranţa că va găsi lucrul acela numit fericire, că-l va traduce i că îşi va primi şi el locul în rândul  Bătrânilor Înţelepţi. Şi aşa au început să treacă zile şi nopţi în căutarea fericirii, a devenit din ce în ce mai absent, a început să lipsească duminicile de la întâlnirile cu cântec ale oamenilor din oraş, să nu mai meargă la plimbări cu copii, să nu mai simtă gustul mâncării şi dulceaţa vinului şi să se închidă tot mai mult în gândurile lui.
Într-o zi după multe zile în care îi vorbise fără să fie auzită soţia l-a sfătuit să meargă în Pasul Cascadelor şi să caute intrarea în Rai, poate acolo va găsi ceea ce caută şi va scăpa odată pentru totdeauna de obsesia fericirii care nu-l mai lăsa să îşi trăiască viaţa.
Omul a plecat plin de încredere la drum, intrarea în Rai a fost uşor de găsit, oricum mult mai uşor decât fericirea şi trecând de apele cascadelor în lumina caldă de dincolo a auzit o voce întrebându-l ce caută
-         Caut fericirea, spuse el plin de încredere
-         Nu îţi ajung toate câte le ai acasă? Soţia iubitoare, copii frumoşi şi sănătoşi, vecinii cu suflet bun, casa, masa şi odihna?
-         Toate astea sunt bune şi frumoase, dar eu vreau să ating fericirea.
Vocea a tăcut un pic cântărind ce putea face, apoi s-a auzit din nou.
-         Fericirea nu este a mea să o dau, fericirea trebuie să o găseşti singur.
-         Atunci lasă-mă să pot călători uşor şi repede, să pot colinda lumea într-o secundă şi dă-mi timp să o caut.
-         Cum vrei.
Omul a simţit cum se subţiază, cum devine din ce în ce mai uşor  până când a devenit curent de aer, gata să alerge repede oriunde, oricând  şi s-a repezit afară din Rai să caute fericirea în lumea largă.
 De atunci Vântul colindă lumea şi iarnă şi vară, uneori blând căutând fericirea sub fiecare frunză , alteori rău smulgând din pământ copacii de supărat că încă nu a găsit-o şi câte odată distrugând acoperişurile caselor în care oamenii îşi duc viaţa, atunci când are bănuiala că fericirea era de fapt viaţa lui de dinainte, înainte să îl fi măcinat obsesia ei.
 Au mai psilunit despre obsesia fericirii cei de aici 


4 comentarii:

  1. Cunoşti sentimentul ăla care-ţi spune cât de încântată eşti că ai găsit ceva care să transforme o temă intr-o poveste de care esti tare mandra? Ei, mândria mea, chiar dacă e pacat, e la dublu că nu am fost singura cu ideea asta, mă bucura şi mă face atentă ca nu cumva sa ma mai cred buricul pamantului. Povestea ta e tare frumoasa. Eu ador sa scriu despre tot felul de lucruri sub forma de poveste. Asa am inceput a scrie, şi cred că aşa continui, usor. Mi-am luat pana singura din povestea ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bate de mult gandul unor povesti dar mi-era teama, povestile sunt un gen complicat trebuie sa se adreseze si copilului si celui mare dar cred ca o sa ma intorc la ideea asta, incepe sa imi placa sa scriu povesti :)

      Ștergere
  2. Salut!
    Pentru ca imi place blogul tau, am inceput sa-l urmaresc. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/
    si daca ai placere sa ma urmaresti...
    :) O toamna frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. iupi blog de filme, tot nu stiu niciodata ce as vrea sa vad :)

      Ștergere

Da-ti cu parerea ca e gratis