miercuri, 28 august 2013

Calatoria

Despre călătoriile iniţiatice s-a vorbit mult şi s-a scris la fel de mult. Râuri de cerneală nu au reuşit să lămurească problema.
Ne imaginăm romanţat că pentru a te cunoaşte trebuie să încarci un căluţ cu bagaje şi s-o porneşti prin munţi pe urmele lui Hogaş, sau să îţi cari bagajele singur şi să îţi testezi limitele într-un spaţiu lipsit de alţi oameni, că treaba asta presupune lungi discuţii cu tine însăţi despre subiecte adânc filozofice. Vedem călătoriile iniţiatice ca un drum făcut cu nasul în pământ pentru a călca perfect în urma Maestrului şi fără excepţie le considerăm lucruri dificile de îndeplinit.
Am ajuns la concluzia că nu e tocmai aşa. În fond te descoperi pe tine şi tu eşti tot timpul la îndemână, numai că din comoditate preferi să spui că nu ai timp, că e dificil să te descoperi în timp ce  mai jonglezi cu 100 de alte activităţi.
 Te cred şi eu, e posibil să afli lucruri nu foarte plăcute despre tine aşa că preferi să nu te întrebi. Amâni acţiunea pentru un moment nedeterminat în viitor, în care să fii învăluit de o linişte şi singurătate perfectă, pentru a nu-ţi pierde vreo nuanţă a complexului tău suflet.
         Există în călătoriile astea un moment în care viziunea ta asupra lumii, asupra problemelor, asupra bucuriilor, asupra ta se schimbă.
         Am început să merg prin munţii sufletului meu acum vreo 2 ani şi câte bătălii am dat, uneori fără a mişca un degete, de câte ori a trebuit să modific ani şi ani de convingeri, să mă învârt în jurul unui subiect până când l-am văzut din sute şi mii de unghiuri, să îmi părăsesc poziţia şi să privesc o clipă prin ochii altcuiva.
         De multe ori am vrut să renunţ, să arunc desaga şi să mă întorc în lumea comodă din care plecasem, în care  ne cumpărăm fericirea la plic şi o consumăm diluată cu vreo câteva vise de larg consum. Era mai uşor. Mă săturasem să mă învârt căutând răspunsuri, obosisem învârtindu-mă într-un puzzle care era viaţa mea şi care nu voia sub nici o formă să capete vreun sens. Alergam în prea multe direcţii încercând să dau un înţeles lucrurilor.
         Şi apoi a venit. Într-o dimineaţă noroasă de august în timp ce stăteam pe un chaise longue la marginea unei piscine,  îmbrăcată din cap până în picioare într-un loc în care se presupunea că ar trebui să mă bucur de soare şi să mă bronzez. Era frig, din când în când un strop de ploaie îşi făcea drum spre mine, citeam o carte captivantă, aveam în dreapta o ciocolată caldă şi când scoteam nasul din carte îmi odihneam ochii pe albastru perfect al apei sau pe pădurea ce ocupa munţii de lângă mine.
         Cred că a fost prima dată în viaţa mea când am trăit momentul prezent, eram perfect fericită, nu aveam regrete pentru ieri, nu aveam griji pentru mâine, nu simţeam nevoia să privesc nici în faţă,  nici în spate.  Viaţa nu era deloc aşa cum îmi imaginasem că va fi, mai erau lucruri de rezolvat dar odată cu momentul de fericire mi s-a strecurat în suflet siguranţa că totul se va rezolva de la sine în modul cel mai potrivit pentru mine. Până şi timpul parcă se oprise în loc.
         Probabil aşa te simţi când ştii că ai la dispoziţie o eternitate pentru a face absolut orice îţi doreşti.
         Starea s-a mai diluat între timp dar persistă, în fiecare zi piese de puzzle se aşează singure, cuminţi, la locul lor şi în fiecare zi trăiesc un pic mai mult în prezent.

         Imaginea nu e completă şi nici nu cred să fie vreodată, drumul spre mine e departe de a se fi încheiat, dar am învăţat să recunosc traseul şi deşi cred că o călătorie iniţiatică se sfârşeşte numai când ajungem la capătul vieţii am descoperit că popasurile semănate de-a lungul ei sunt incredibile şi merită fiecare întrebare incomodă şi fiecare adevăr pe care l-am acceptat.

4 comentarii:

  1. Momentele ca cel descris de tine sunt rare. Nu cred ca am avut mai mult de doua in viata. Sa simti creierul golit de probleme si intrebari si sa ai echilibrul perfect. Dar inteleg despre ce vorbesti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca e nevoie si de un pic de munca, de analiza, de ordine in tine ca sa ajungi la momentele astea, fara doi ani de schimbare constanta nu l-as fi avut

      Ștergere
  2. Stii cand simt asta? Dupa ce termin de facut curatenie in casa, cand totul este pus la punct, cand familia are tot ce vrea si ma intind in pat cu o carte in mana...

    RăspundețiȘtergere
  3. Depinde de personalitatea fiecaruia banuiesc, eu sunt mai imprastiata, ordinea tine maxim 5 minute in jurul meu si probabil sunt si un pic egoista, familia sa se mai descurce si singura :)

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis