vineri, 12 iulie 2013

Hercule Poirot si fericirea :P

Îmi place Hercule Poirot. Nu sunt sigură dacă îmi place personajul sau modul în care a înţeles să îl interpreteze David Suchet, nici măcar nu ştiu dacă a fost ideea lui sau a regizorului. Cert este că în ecranizările cu Hercule Poirot pe care le tot revăd sau reaud mai bine zis pe Diva Universal în timp ce mai dau cu o mătură sau mai trişcotez ceva în vârful patului îmi place foarte tare personajul.
Pe lângă mersul lui legănat cu paşi reţinuţi de răţuşcă obeză, pe lângă accentul lejer francez, pe lângă poantele pe care le înţelege el singur, ador enorma fericire pe care personajul o emană.
Hercule Poirot e fericit că există, e fericit că viaţa lui este aşa cum e şi din punctul lui de vedere este perfectă. De multe ori, deşi aproape ştiu pe dinafară filmele cu pricina, rămân fascinată cu ochii lipiţi de ecran în vreme ce Hercule Poirot se desfăşoară de unul singur în cadru.
Îmi plac scenele în care se pregăteşte să mănânce, de unul singur, cu şerveţelul atârnat tacticos de  guler, e imposibil să ignori valurile de mulţumire ce emană efectiv din el în timp ce pune cantităţi egale de dulceaţă pe cele 12 pătrăţele de biscuit care aşteaptă ordonat în farfurie.
Filmul cu Crăciunul aproape m-a convins că singurul mod normal de a-ţi petrece sărbătoarea în cauză este singur, în casa ta încălzită, plimbându-te în halatul tău de casă de mătase şi bucurându-te de bucatele de Crăciun, de colindători, de caloriferele calde, de o carte bună citită ghemuit în fotoliu. Omul transmite mai multă pace şi mai multă bucurie de sărbători decât vreo 3 tone de colindători şi nebuni încărcaţi cu cadouri.
Hercule Poirot este un individ esenţialmente fericit, toate fixurile lui, toate obiceiurile care îi scot din minţi pe cei din jur pentru el sunt o mină de fericire. Omul a descoperit ce lucruri îi plac şi le face, le repetă, se bucură de plăcerea fiecărei execuţii în parte.
În cea mai mare parte a timpului nici nu mai observ că este vorba de filme grefate în jurul uneia sau mai multor crime, sunt fascinată de modul în care Hercule Poirot îndură stoic micile neplăceri, cum ar fi un ţânţar în cameră, şi plăcerea cu care se întoarce la rutinele lui bine stabilite.
Hercule Poirot nu are dubii, el ştie ce este cel mai bine pentru el, ştie ce şi cum îi place şi de regulă refuză să îşi tulbure lumea fericită cu altceva. Nu se opreşte niciodată să se întrebe ce ar crede ceilalţi? Face tot ce are de făcut cu convingerea că este deţinătorul adevărului suprem şi ştie că mai devreme sau mai târziu se va dovedi că are dreptate  iar cei care l-au privit ironic sau s-au îndoit de sănătatea lui mentală îşi vor retrage cuvintele.
Dacă vă trece vreodată prin faţa ochilor un film cu individul în cauză urmăriţi-l, scenele cu el savurându-şi ceaiul sau admirându-şi cănile aşezate după înălţime s-ar putea să vă înveţe mai multe despre bucurie, satisfacerea propriilor plăceri şi vibraţiile pozitive decât o bibliotecă întreagă de cărţi de dezvoltare personală.

Eu una mă duc să-l văd chiar acum bucurându-se de micul dejun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis