luni, 3 iunie 2013

In ochiul furtunii

Mi-a luat o viaţă să ajung la concluziile astea. Iniţial m-am gândit că exagerez, că de fapt schimbarea s-a petrecut masiv în ultimul an, dar nu este aşa, am început eu să văd efectele mai pregnant în ultimul an dar chiar mi-a luat o viaţă să ajung aici.
Unde aici? În ochiul furtunii. Mi-a plăcut mereu expresia asta fără să ştiu cât de bine se poate aplica unei vieţi. Şi am început cu viaţa mea.
Mi-am petrecut mult timp la marginea ciclonului, m-am lăsat purtată de toate grijile de pe lume, lovită de toate problemele, pentru că trebuia să reacţionez instant la absolut orice mi se întâmpla. Cumva pe vremea aia mi se întâmplau mai mult lucruri rele.
Mi-am petrecut clasa a XII-a hrănindu-mă cu cafea, ciocolată şi calmante. Nu, nu le luam după ureche, aveam reţetă medicală că la 17 ani nu te apuci de nebun să iei sedative de amorul artei. Mă pricopsisem cu o treabă popular numită „nervi la stomac”, pe scurt simptome de gastrită sau ulcer dar numai simptomele.
Pentru mine pe vremea aia totul era important, capital, vital. Aveam insomnii pentru formula trinitroglicerinei, care nu mi-a intrat niciodată în cap, atacuri de panică determinate de fizica cuantică şi depresii născute din „Ego Zenovius votum posui” şi cele nouă rânduri de mărgăritare ale căciulii lui Vlad Ţepeş ( e ciudat cum din toate informaţiile pe care ţi le-ai turnat în creier îţi rămân la bătrâneţe numai tâmpenii).
Pe vremea când media anilor de şcoală şi nota de la bac nu interesau pe nimeni, eu dormeam vreo 3 – 4 ore din 24 ca să acopăr tot ce aveam de reţinut.
Pe lângă obsesia asta legată de toate detaliile, eram şi ultramegaextraconştientă de mine, un punct negru căpăta dimensiunile Everestului şi normal al atâta stres şi aşa regim alimentar sănătos eram binecuvântată cu acnee, dacă aş fi primit o ofertă de a testa vreo formulă pentru invizibilitate aş fi acceptat fără întrebări şi gânduri la efectele secundare.
Am avut nevoie de ore întregi cu stomacul strâns în chingi de durere, de căderi severe de calciu rezolvate la camera de gardă, de ratarea examenului de intrare la facultate – complet inexplicabilă pentru nivelul meu de cunoştinţe şi de un an de pauză să mă adun la un loc.
Nu că mi-ar fi venit instant mintea la cap, am repetat greşelile anterioare în forme mai mult sau mai puţin serioase şi mi-am negat valoarea ani întregi până când am reuşit să traversez furtuna.
Cu timpul am înţeles că nu e nevoie să  îţi dai viaţa pentru nimic, că  modul în care ai obţinut rezultatele este la fel de important ca şi ele, că la absolut orice o să am o a doua şansă mai puţin la viaţă.
Am învăţat să mă relaxez, să mă întreb ce se poate întâmpla dacă pierd un termen, o ocazie, un om şi dacă păstrarea celor de mai sus merită să mă pierd pe mine. Am învăţat să mă organizez, să-mi stabilesc priorităţile, cu mine pe primul loc al listei. Am învăţat să ignor ce nu îmi convine, să aleg părţile bune din orice şi să mă raportez numai la ele, să îmi fac scenarii pozitive. Mi-am simplificat viaţa, mi-am selectat obiectivele, m-am adaptat.
Probleme? Sigur le am şi acum doar sunt încă în viaţă dar acum ştiu că totul este rezolvabil cu atitudinea potrivită, că există instrumente pentru a obţine orice. Muncesc şi acum dar nu mai ţin morţiş să fac absolut tot şi absolut perfect.
Am descoperit că undeva în mijlocul furtunii în care trăim, există un spaţiu însorit în care norii, vântul şi ploaia nu pot pătrunde, că de acolo trebuie să îţi trăieşti viaţa şi trebuie să eviţi să te consumi în vânturile din jur.
Mie mi-a luat o viaţă să ajung în mijlocul furtunii. Voi pe unde vă aflaţi şi ce trucuri folosiţi să ieşiţi din ploaie?



2 comentarii:

  1. Bine ai venit in club. Nu pot sa zic ca ajunsesem la stadiul "fizic" in care erai tu, dar perceptia mea asupra lumii era aproape dureros de exagerata. Ma dureau cuvintele, impresiile celorlalti, privirile cu subintelesuri, chiar si gandurile nerostite pe care le intuiam. Eu m-am facut "nesimtita" cu varsta, la un moment dat am obosit sa-mi tot bat capul cu ce cred altii si am descoperit ca extrem de putini oameni sunt atat de buni incat sa-mi pese de parerea lor. E o lupta si te inteleg perfect si iti doresc sa vezi limanul asa cum il vad si eu acum. Nu-mi pare rau decat ca am pierdut timp pretios incercand sa ghicesc ce vor altii de la mine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dap, daca am putea sa le dam copiilor experienta noastra, sa nu mai treaca nimeni prin asta, ce bine ar fi. Pe de alta parte daca nu ne-am gasi fiecare drumul cat de usor ar fi sa ne ratacim pe drumurile semnalizate de altii

      Ștergere

Da-ti cu parerea ca e gratis