marți, 11 iunie 2013

Cu trenul

Am decis sa plec aşe câteva zile, sa îmi plimb picioruşele prin Timişoara, numai că, potrivit unei logici binare foarte clare, de stat în perioada asta am stat la Lugoj. Amu’ deşi posed permis de conducere nu am dezvoltat suficientă pasiune pentru treaba asta încât sa îmi achiziţionez şi maşină aşa că rămân la mijloacele în comun, unde mai pui că mă pot bate cu pumnul în piept despre cât de ecologistă mi-s eu şi nu irosesc resursele numai pentru a-mi plimba fizicul.
Am aflat târziu că pot parcurge distanţa dintre târgul natal şi Timişoara în 45 de minute cu avionul, plus de acolo trebuia să mă recupereze Maurice, era complicat rău. De principiu nu mă pasionează microbuzele, autocarele şi şoselele patriei pentru că este obligatoriu să fi băut măcar vreo două beri în viaţa mea cu şoferul căruia îi încredinţez preţioasa mea viaţă şi aşa m-am văzut limitată la tren, bun şi acesta.
Mi-am luat bilet şi m-am prezentat pe peron cu ceva rezervă de timp înainte, anul trecut fiind gata gata să ratez vacanţa la Roma pentru că uitasem la cât îmi pleacă trenul. Obişnuit cu întârzierile mele trenul a întârziat şi el, nu mult 5 minute, pana aici lucrurile au decurs perfect, de al aburcarea în mijlocul de transport au început neşte probleme..
Locul meu era peste drum de „nea Sandu”, nu mai ştiu alt nume ca omul aşa de recomanda de câte ori suna pe cineva şi suna mult că în vagon nu prea avea cu cine să se bage în seamă.
Restul pasagerilor deja nu mai prezintă importanţă, a fost un domn ursuz care a preferat să steie cu ochii închişi şi căştile în urechi, nu prea etanş fixate că beneficiam şi eu de muzica mnealui deşi nu ţineam morţiş, o duduie care a vorbit mult şi bine la telefon, dar de pe culoar să nu interfereze cu nea Sandu bănuiesc şi o doamnă care îşi retrăia copilăria pe la vreo 70 de ani şi pe care a fost imposibil să o convingem să steie pe scaun sau să închidă fereastra. A parcurs 5 ore şi ceva de drum cu nasul în vânt ca Azorel la plimbarea cu maşina şi părea aşa încântată de chestia asta că nici n-am mai pus la suflet mirosul care pătrundea în vagon şi care nu era chiar Glade.
Să ne întoarcem al nea Sandu. Omul este dovada vie că dacă vrei poţi să îţi atragi orice necaz. Cum spuneam la urcarea mea în tren aveam o întârziere de 5 minute, ei bine în următoarele 30 de minute, nea Sandu şi-a sunat toată agenda şi le-a comunicat că e în tren şi că ajunge la Timişoara cu o oră întârziere. La Lugoj avea deja 50 de minute, cred că până la Timişoara şi-a văzut visul cu ochii.
Pe lângă asta pe umerii lui părea să apese greutatea întregii omeniri. Întâi l-a sunat pe un vecin să îi spună că i-a recuperat câinele înainte să plece şi i l-a dus acasă,  pe urmă pe alt vecin să se asigure că îi udă zarzavaturile cât e plecat, după aia nu ştiu pe cine a mai sunt că am decis să îl ignor, mi-am extras din geantă croşeta şi bobina de acril bleu bebe şi m-am pus pe făcut balerini. Nu atât pentru că mă plictiseam cât pentru faţa pe care o fac oamenii trecând pe lângă tine, adică e ok să citeşti, să rezolvi integrame, să te joci pe laptop dar croşetatul îi blochează total.
Când am decis să văd ce se mai întâmplă prin vagon, nea Sandu se transformase în psihologul de serviciu, îl sunase pe un nene să îi povestească despre scurta terapie de cuplu pe care i-o administrase consoartei respectivului la cules de cartofi. Din povestire rezulta că femeia ar fi trebuit să-şi bage minţile în cap, că era măritată, el era băiat bun că era calm şi nu consuma alcool şi de aici încolo moartea îi mai desparte.
Partea doua a terapiei se desfăşura acolo sub urechile mele, pentru că şi băiatul acesta aşa bun cum era el ar trebui să o mai scoată în lume pe femeia cu pricina pentru că nea Sandu clar a băgat de seamă că ea e nefericită. Ar fi fost poate indicat să meargă la salină, un week-end, venea şi nea Sandu cu consoarta, mai găseau nişte oameni e calitate care să nu consume alcool, că aşa trebuie să pleci cu mai mulţi, în doi nu are rost.  Nea Sandu ştia treburile astea, el fiind mare expert în femei deoarece avusese 7 neveste la viaţa lui. Din conversaţie nu am reuşit să aflu dacă plecaseră ele sau el şi de ce anume în cazul lui nu se aplica treaba aia cu numai moartea vă mai desparte.
Când am coborât nea Sandu era tot la telefon, îi povestea soră-sii ce fac mama şi soţia lui, care avuseseră gândul bun să îşi ia bilete în alt vagon şi organiza aşa în trecere şi nunta nepotului, pentru care de altfel se deplasau la Timişoara. Mă gândesc că după asta a sunat şi mireasa să-i dea sfaturi de machiaj sau cofetarul că prea se pricepea el nea Sandu acesta la toate, mai puţin la croşetat, că mi-a zis că el n-ar reuşi, iar eu nu am avut bunăvoinţa să-i explic procedeul, altfel sigur al anu’ în vremea asta ar fi ţinut cursuri de croşetat, musai prin telefon.


4 comentarii:

  1. Of, şi l-ai lăsat pe nea Sandu aşa, fără să-l înveţi şi să croşeteze???

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stiam ca ajunge la tine si de acolo te descurci tu :P

      Ștergere
  2. Fain personaj! Bine ca s-a limitat la vorbitul la telefon, ca daca incepea sa te ia la intrebari cred ca mergeai pe jos pana in OrasulFlorilor :D
    Cuvânta

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cunoscandu-ma exista posibilitatea sa ajunga el ceva mai tarziu la nunta aia, alergand in urma trenului :D

      Ștergere

Da-ti cu parerea ca e gratis