marți, 19 februarie 2013

Traiasca berea............


Uitasem. De-a lungul şi de-a latul timpului uitasem de ce îmi place berea. Poate se aplică şi la restul chestiilor cu alcool, dar cum eu mă bag în seamă numai cu berea eu vorbesc despre ea.
Ştiu, exagerez cu citatele din latină dar mi-e greu să le traduc, bonus faptul că le pot spune într-o limbă moartă  le accentuează valoarea, chestiile care au rezistat 2000 de ani nu au cum să fie superficiale nu?
 Ca atare In vino veritas, vinul în cazul strămoşilor şi străbabelor noastre latine, berea în cazul meu ( e drept eu bănuiesc şi o implicare egipteană în arborele genealogic), au ca efect descoperirea adevărului, spunerea adevărului mai ales, pentru că de regulă îl ştim dar refuzăm să-l recunoaştem.
Îmi place berea pentru gustul ei amărui perfect bărbătesc, că doar îs femeie, îmi place berea cu gust dulceag de lămâie, de merişoare, de ce s-o găsi pe acolo, că doar cred în egalitatea de şanse. Îmi place berea pentru aciditate, pentru senzaţia aia inimitabilă de tachinare pe care mi-o provoacă alunecând încet pe gâtlejul meu.
Îmi place berea pentru că e rece, pentru că aproape îţi îngheaţă creierul când o devorezi în uşa frigiderului  imediat ce ai intrat în casă de la cele 50 grade Celsius de afară.
Îmi place berea pentru sentimentul de „ce cool mi-s eu în faţa lumii” când o beau încet cu înghiţituri prelungi în timp ce văd un film SF în care soarta omenirii pare să depindă de volumul sticlei mele de bere.
Îmi place berea băută direct din sticlă, într-un bar, în timp ce tipii se uită pe furiş şi salivează pradă propriilor fantezii legate de mine şi de sticla aia.
Dar cel mai mult îmi place berea pentru că o sticlă este suficientă pentru a îndepărta spoiala de convenienţe care mă opresc să mă exprim.
Berea este magică, un pahar este suficient să uit de „Nu se face aşa”, berea dezleagă limbile, creşte corespunzător curajul, descătuşează imaginaţia şi uneori şi unii muşchi care de regulă mă împiedică să dansez
Berea ne aduce aproape de esenţa noastră. Eu sunt esenţial veselă. Orice problemă aş avea se diminuează pe măsură ce beau câte o înghiţitură de  bere. Nu pentru că aş minimaliza-o, nu pentru că  îmi pierd raţiunea ci pentru că mă regăsesc pe mine, cea care poate face orice, cea pentru care nu există obstacole de netrecut. Eu şi o sticlă de bere putem rezolva orice, dacă problema e cu adevărat gravă e posibil să fie nevoie de două sticle. Şi nu glumesc, după o conversaţie serioasă cu mine însămi, mediată de o sticlă de bere, cam toate problemele se pot rezolva. Pentru că în prezenţa berii nu mă mint, nu îmi spun că albul e negru şi invers, am curajul să recunosc ce nu merge în viaţa sau personalitatea mea şi bunăvoinţa să admit  lucrurile minunate
Berea te vindecă de timiditate, prejudecăţi, temeri, îţi aduce aminte că orice răspuns e mai bun decât nici unul, că un refuz  e de preferat lipsei încercării, că o uşă închisă în nas înseamnă o fereastră deschisă undeva. Berea te face să uiţi de orgoliu, de imaginea publică, de lucrurile care nu pot fi recunoscute în faţa altora, te face să nu te agăţi cu disperare de limita siguranţei, să rişti, să îţi laşi slăbiciunile la iveală indiferent de câtă gheaţă trebuie să aplici ulterior pe vânătăile mândriei.
Aş putea continua la nesfârşit, dar totul are o limită, berea mă face să cânt, să-mi doresc să stau la poveşti cu prietenii pe marginea piscinei, să spun bancuri, să mă redescopăr pe mine, cea care nu are nevoie să se gândească la ce e acceptabil şi ce nu.
Am băut atât de  mult timp bere fără alcool că uitasem cum e berea adevărată, am trăit atât de mult cu centura de siguranţă legată încât nu-mi aduceam aminte cum e să te arunci în gol sperând în cel mai bun rezultat, dar mi-am revenit şi mi-am amintit.
Cui îi mai place berea?



vineri, 15 februarie 2013

Zambetul de vineri

As fi vrut....


Aş fi vrut să scriu despre chestii vesele azi, despre lucruri uşoare, fără importanţă care să te facă să zâmbeşti şi să intri în week-end bine dispus. Aş fi vrut să intru şi eu fără gânduri pe de altă parte multe aş fi vrut eu pe lumea asta.
Îmi tot vin în minte nişte cuvinte auzite de multe ori de-a lungul timpului, în diverse variante şi pe tonuri diferite, de la curiozitate fără alte nuanţe la nervi  „Nu ştiu niciodată ce e în mintea ta”
Şi mă întreb cum de e posibil? Bine, nu zice nimeni să fii telepat, nu poţi şti toate gândurile mele, nu îmi poţi urmări asocierile de idei, dar după câţiva ani buni ar cam trebui să ai idei despre cum gândesc, despre care sunt regulile de bază, că doar nu sunt vreo tabletă cu hieroglife.
Cred că la orice întrebare se poate răspunde cu Da sau Nu, că am inventat nuanţele de gri şi pretindem că toate sunt complexe şi complicate fiindcă ne e teamă să facem alegeri şi să ne asumăm urmările lor. Absolut orice propunere pe care o primim ne place sau nu dar după ce ne gândim un minut la implicaţii preferăm să o lăsăm în coadă de peşte să intervenim cu poate, dacă, uneori şi alte variante de modificare.
Nu cred în lucrurile unilaterale, nu cred în relaţii unilaterale, contracte unilaterale etc, nu cred că poţi face lucrurile să meargă muncind dintr-o singură parte.
Nu cred că o relaţie, orice fel de relaţie, să nu ne gândim numai la cele romantice, poate funcţiona fără respect. Nu poţi iubi, colabora şi la o adică nici măcar conduce pe cineva pe care nu-l respecţi.
Nu cred în lucrurile instant, singura care pare să funcţioneze pe principiul acesta e cafeaua instant, dar sinapsele mele plătesc din greu preţul pentru această funcţionare. În rest îmi displace tot lanţul fast food, life, sex, nu contează nimic nu poate merge pe modelul repede înainte.
Nu cred în dragoste la prima vedere, de fapt nici la a doua vedere, înainte să cunoşti un om poate exista atracţia, dragostea e cu totul altceva.
Îmi ia foarte mult timp să acord încredere cuiva, este de fapt maximul pe care îl pot face pentru un om, să am încredere în el, motiv pentru care nici nu am în prea mulţi.
Îmi ia la fel de mult timp să îţi retrag încrederea, nu din cauza ta, ci pentru că mi-e greu să accept că am greşit când ţi-am acordat-o, dap, sunt om am şi eu defectele mele, nu-mi place să-mi recunosc greşelile.
După ce am trecut şi prin etapa cu retragerea, nu îţi voi mai da a doua şansă, NICIODATĂ.
Nu cred în lucrurile subînţelese, dacă ai ceva să-mi spui, de bine sau de rău, spune-mi nu te aştepta să ştiu şi singură ce e în mintea ta pentru că ai zis o jumătate de sfert de cuvânt sau mi-ai aruncat privirea 242.
Îmi place să vorbesc şi despre probleme şi despre realizări, cred că dacă ne păstrăm calmul şi vorbim puteam găsi o soluţie la orice.
Nu-mi place să aştept, nu în sensul că nu am răbdare, dar dacă am stabilit ceva nu mă încântă să tot amânăm sau să întârziem, să contramandăm şi să încercăm să stabilim din nou.
Cred că pentru moment e suficient, la urma urmelor pentru a afla unele lucruri mai trebuie să depui şi un pic efort.

joi, 14 februarie 2013

si atât...............

Pentru că personalitatea mea e suficient de acidă să o putem folosi la murături, azi mă abţin de la opinii, azi ascultăm muzici


miercuri, 13 februarie 2013

Valăntains


Azi m-am trezit cu un sentiment difuz şi confuz că urmează să se întâmple ceva, numai că aveam treabă şi nu am stat un pic pe canapeluţa psihanalitică de la mine de acasă pe care o cheamă Sadilica, fiind sora geamănă şi realistă a canapelei lu’ Măruţă.
Pe la 10 şi ceva mărunţiş în vreme că mă îndreptam cu o prietenă spre o sesiune de shopping inopinat nişte imagini mi-au lovit violent retina, erau tarabe instalate pe trotuar şi la care se vindeau multe obiecte inutile în ton de ruoz bonbon şi roşu, moment în care m-a pocnit revelaţia naturii sentimentului cu care mă trezisem.
Se apropie amândouă că nu stau acum să fac discriminări între Valentine şi Dragobete, două sărbători nu au cum să strice la casa omului, aşa că eu le accept pe ambele.
       După faza asta iniţială de acceptare încep nervii, că atitudinea zen nu mă poate ţine la infinit. Deschid televizorul, inimioare roşii, trandafiri  şi Love, Love Love, cu freza lui Mircea Radu umplând ecranul. Mă enervez şi sting.
     Trec pe radio, toată lumea face dedicaţii în draci. Mă uit pe site-urile de socializare ditamai inimoaia înlocuieşte litera O, provocându-mi palpitaţii de corazon , adecvate ca manifestare perioadei dar nu ca geneză.
         Măh , nuş la alţii cum o fi dar la mine Love, Love, Love nu s-a manifestat never ever şi în veci de manera asta moale şi plutitoare în baloane de săpun.
      Poate e vina mea că nu am reuşit să învăţ să mă uit la ei de parcă ar fi inventat roata, ca atare uneori m-am trezit cu cartonaşul roşu din cauză de duritate. Poate atunci când ne ţes firul vieţii pentru unii dintre noi Nornele decid
„Şi pentru tine iubirea se va manifesta ca apariţia măselelor de minte” că nah nimic bun nu se obţine fără durere
        Nu asta mă enervează zilele astea, ci imaginea falsă pe care media se chinuie s-o creeze iubirii, relaţiilor. Media la care au acces copii care nu ştiu despre ce e vorba, care vor creşte cu ideea că trebuie să fie roz şi moale şi parfumat a roze. Că totul se va desfăşura idilic „Da, iubi”, „Cum zici tu, iubi”
       Şi pe urmă tot noi stăm şi ne întrebăm ca deştepţii de ce puştoaica aia de 15 ani şi-a tăiat venele, suferind din iubire, că Romeo al ei posesor de 16 anişori şi nestatornic precum vremea a plecat cu altă Julietă.
        Sau cealaltă, cea care s-a aruncat d ele etajul 8 că Iubi nu i-a organizat Valentines-ul cum a văzut ea la TV.
       Dragostea, nu e o plimbare liniştită pe o alee cu vată de zahăr, nu permanent, există colţuri, compromisuri, idei contrare, certuri. Te iubesc, acela spus ca la începutul lumii, nu rezolvă problemele pe vecie, e doar începutul lor, Happily ever after nu există.
         Da, e frumos, da există soare şi curcubee şi norişori, dar sunt şi furtuni şi ploi mohorâte şi vântul care te poate smulge de pe picioare dacă nu eşti suficient de puternic 
      Cred că de fapt asta mă exasperează la zilele dragostei prezentarea asta fastuoasă, exagerarea asta  conform căreia Te iubesc, inimioarele şi trandafirii sunt panacee universale, plasturi care pot acoperi şi vindeca orice şi mai rău singurul mod în care poate şi trebuie să fie permanent peste tot.
Aşa că acum îmi fac planuri strategice despre cum să mai supravieţuiesc unui Valăntains şi vreau să văd dacă IVM o să fie în trend de data asta.  Nu că mi-aş face eu aşteptări nerealiste, nu-i poţi cere unui om care nu se uită la tv şi nu stă pe net să ţină minte toate sărbătorile de modă nouă şi veche, cu atât mai mult unuia care uită să-şi depună declaraţiile fiscale, chestie sancţionabilă cu neşte amnezi şi care îşi aduce aminte la 3 noaptea că ţi-a luat flori dar sunt în maşină că avea altele să-ţi povestească la venirea acasă.
De altfel ar fi şi dificil să îmi ia ceva tematic pentru că-s alergică la pluşul din inimioare, nu mă impresionează trandafirii ăia de doi metri care nu miros a nimic şi nu pricep rolul unei case pline de ursuleţi pe care scrie I love you.
Oricum sper că măcar anul acesta să elucidez, pe baza unui sondaj de opinie şi a comentariilor al blog, la ce ne trebuie cele de mai sus precum şi bebelourile cu delfini bleu violet sau cele cu balerine de sticlă, la astea ultimele sunt în beznă rău de tot că nu le pricep nici măcar legătura cu valăntainsul, dar eu am fost oricum ai înceată al minte în chestiile astea sociale de când mă ştiu. Dacă poate cineva să mă lămurească aş fi recunoscătoare .

marți, 12 februarie 2013

I'm too good to be true


Bun, deci vin eu acasă azi pe la 8 trecute fix seara, dotată cu o oboseală de zile mari, un germen de insomnie şi o bere fără alcool. Cum îs prea obosită să fac ceva mai de Doamne ajută  şi IVM e în delegaţie, din cele de mai sus nu putea să rezulte decât o chestie: bântuială pe facebook să ne uităm la poze şi să ne minunăm de geniul lumii, că geniul nu e musai să fie pozitiv. În opinia mea poţi fi şi prost numa’ că tre’ să ridici asta la rang de artă, cum ar veni să fii genial de prost.
Dar divaghez şi nu e cazul. Încerc să mă autentific pe facebook şi site-ul mă anunţă graţios că trebuie să-mi verific identitatea că ori pretind că aş fi altcineva, ori folosesc un nume fals, ori nu sunt o persoană reală. Să-mi aleg eu din astea ce mi se potriveşte.
Aş putea fi Gică Contra şi să spun că cele trei variante oricum se includ una în alta de le ia dracii dar io nu sunt de felul meu chiţibuşară, cu atât mai mult cu cât am şi eu unele zile în care mă trezesc întrebându-mă dacă  sunt reală sau nu, că prea mi-s incredibil de minunată să exist.
Aşa că trec la verificarea identităţii prin care am mai trecut şi duminică. Numa’ că aia a fost uşor, a trebuit să-mi recunosc prietenii din nişte poze pe care mi le arăta nenea Facebook, faptul că erau poze cu lămâi, margarete şi gogoşi in care numiţii prieteni fuseseră tagaţi dar nu li se vedeau mutrele corespunzătoare nu avea nici o importanţă. Aparent dacă sunt o persoană reală, memoria mea elefant va înmagazina fiecare poză cu poame, păsări şi îngeri digitali în care eu şi ai mei figurăm
Nah de data asta nu mai ţine cu recunoaşterile, s-au prins că eu mi-s un supraom, mă rog suprafemeie şi trecem al chestii serioase. Să le dau numărul meu de telefon, mă rog, li-l dau cu ideea că oricum este absolut public by default, un search pe google după numele meu te scapă total de problema asta, numărul de telefon e acolo şi de pe timeline îl scot eu cumva să nu-l vadă tot poporul
Teoretic site-ul lui peşte prăjit ( aşa se traduce în română Mark Elliot Zuckerberg) ar trebui să-mi trimită înapoi un cod de confirmare care să dezlege porţile raiului, minunea nu se întâmplă.
Bun zic hai să vedem poate există o soluţie şi pentru amărâţii care nu posedă telefon mobil, că pe fix nu văd cum mi-ar trimite coduri de confirmare cât sunt ei de Facebook.
Ei bine există, trebuie să le trimiţi o copie de pe un act de identitate emis de autorităţile guvernamentale: paşaport, permis de conducere, buletin. 
Mno, pe mine Madre m-a făcut mai paranoică aşa, legenda spune că şi la maternitate mă uitam de-a doua la asistentele care voiau să-mi ia temperatura, că era a mea de ce s-o ia ele? Cum dracu să îmi trimit eu o copie color, că am uitat să vă zic asta,  a actului de identitate lui ducă din luncă şi după aia să mă întreb metaforic cum au fost semnate nişte acte şi contracte de mine, chestie atestată şi de copia actului de identitate pe care se presupune că-l am numai eu şi nu eliberez copii de pe el în piaţa publică doritorilor.
Şi mă întorc din nou la prima pagină aia cu Înscrie-te e gratuit şi aşa va fi întotdeauna şi îmi amintesc că toate pozele pe care le-am încărcat pe platforma lor au devenit proprietatea facebook şi toate informaţiile la fel. Şi îmi aduc aminte că la ora asta negociază din greu accesul la arhivele lor de date afacere din care se va lăsa cu spam-uri al greu în cel mai bun caz. Şi mă întreb în paranoia mea cam cât de gratuit e totuşi accesul la facebook.?
Şi mă mai uit aşa la utilizatori cu nume ca Arhanghelul Mihail, Creatorul de Vise , Theorie Universelle sau Anunnaki Reptilians şi mă gândesc cu obidă că ai meu nu m-au botezat la fel de logic şi clar astfel încât să nu mai existe dubii cu privire la faptul că aş fi o persoană reală .
Şi finalmente în paranoia mea infinită mă întreb cine are frate nevoie de telefonul, CNP-ul, adresa sau seriile şi numerele actelor mele de identitate?
Cum nu am de gând să trimit copiile mai sus menţionate mai şăd odată şi mă mai întreb are vreun rost să-mi fac alt cont? Sau renunţ la pierderea asta de vreme  şi mă apuc în sfârşit de cartea aia cu divorţurile?

vineri, 8 februarie 2013

Duamne de poveste


Îmi plac doamnele, de fapt le ador, doamnele alea făcute nu născute pe care de altfel ar trebui să le scriu Duamnele pentru o corectă înţelegere a ideii. Viaţa mea ar fi incompletă fără ele.
Aşe n-am avut timp de scris pe aici săptămâna asta cum de mult nu mi s-a întâmplat şi prevăd că se va repeta, ca atare să încercăm să recuperăm în week-end şi să începem cu Duamnele.
Din motive cunoscute numai mie (restul lumii refuză să creadă că eu am vreodată treabă, ever) viaţa mea e complicată şi programul meu supraaglomerat. Este greu să-mi fac timp pentru diverse, motiv pentru care ajung rar să mă tund. Da, numai să mă tund, nu agreez ideea unui tub de fixativ în păr, mă feresc de placă mai rău decât de Satana şi am avut bucle ultima oară în urmă cu vreo 3 ani.
 Vizitele mele la coafor îs strict legate de vârfuri despicate şi linii aiurea ale părului, prin urmare e destul de uşor să prevezi că vor dura maxim 45 de minute  şi să îţi stabileşti programul pentru restul zilei în consecinţă.
Sun eu, care va să zică, săptămâna trecută să mă programez la tuns, Nornele au făcut să nu găsesc loc decât marţi la 3, mno cum nu mă dă superstiţia afară din casă, am zis că e taman bine şi marţi aşa că în ziua cu pricina pe la 2 jumătate fix pe trecute plec spre locaţia cu pricina să nu cumva să întârzii.
Ajung la 3 fără 10 ideal după părerea mea să mă şi decongelez un pic înainte de începerea ostilităţilor. Geta era liberă, aproape mi-am frecat mâinile a bucurie în sinea mea că încep mai repede şi deci termin mai repede, nu de alta dar IVM (Iubirea Vieţii Mele – pentru profani) descoperise că trebuia musai şi fix să îmi ţină o prelegere pe la orele cât mai apropiate de 3 jumătate pot eu.
Numa’ că nu era aşa, Geta nu era liberă, întârziase programarea anterioară, dar era pe drum să nu ne facem griji. Nu ne-am făcut, nici atunci nici peste 10 minute când tot nu ajunsese, am început abia când am văzut-o
Era o Duamnă, genul meu preferat, care nu-şi poate folosi telefonul din cauza unghiilor prea lungi, pe care o simţi de la etajul 3 când intră în clădire fiindcă sticla de parfum o precede, care trebuie să se fâlfâie şi să se agite şi să se plângă.
Femeie, să ne înţelegem, văd că eşti blondă aşa că am răbdare cu tine.
1. Programare este chestia aia în care o persoană îşi rezervă un anume spaţiu şi loc pentru uzul lui. Dacă ai avut ghinionul zici tu, nesimţirea zic eu, să întârzii o perioadă egală cu tot timpul pe care ţi l-ai rezervat şezi frumos pe un scăunel şi aşteaptă o fereastră pentru a-ţi rezolva problema. Sau mai fă-ţi o programare şi încearcă să te ţii de ea.
Chiar nu cred că sunt scorpie dacă vreau să  mi se întâmple nişte lucruri la ora la care am stabilit să se întâmple şi nu văd nici un motiv sub soare să îţi acord prioritate.
2. Dacă tot ai ajuns când trebuia să pleci treci naibii să te spele nu mai alerga ca o bezmetică prin salon să cauţi semnalul, oricum nu poţi să vorbeşti al telefon cu părul sub apă, pe cuvânt.
3. Mă doare fix în bascheţi că ţi-ai băgat tu ceva în bot, dacă o tot baţi al cap pe femeia aia să te admire în loc să o laşi să-şi facă treaba ca să se poată ocupa şi de mine cu o întârziere considerabilă, nici nu mai ai nevoie de implanturi când termin eu să te aranjez.
4. Dacă eşti pe scaun la coafor cu trei perii în păr şi foehnul deplasându-se în jurul tău, nu e cazul să apeşi butonul de pauză la fiecare 30 de secunde ca să răspunzi la telefon. Dacă eşti aşa aglomerată fă-ţi frate programare la 5 dimineaţa când nu sună nimeni .
Dacă tot ai răspuns nu te apuca să le povesteşti povestea vieţii tale, scuză-te şi spune că o să suni tu mai încolo. S-ar putea să nu mai ai nevoie de aranjat în viaţa ta dacă fac eu o criză de nervi la al 7 lea „ Pup iubita nu pot să vorbesc sunt la coafor, n-o să crezi ce  mi s-a întâmplat…. „şi dă-i naraţiune frate de zici că Sadoveanu era mic copil.
Ah da  şi când în sfârşit ţi-ai ridicat fundul de pe scaun te rog, te rog, mergi în drumul tău,  nu mai sta să ne povesteşti 15 minute cum nu ai mai găsit tu o cămăşuţă de noapte decentă din mătase de secole, că nu suntem prietene să ne împărtăşim de-al de-astea şi în plus io mi-s pudică, nu mă pot relaxa când am părul ud, arăt ca o mâţă plouată şi se uită necunoscuţi la mine.
Acum pe bune e chiar imposibil de înţeles că respectarea unei programări e o chestie de decenţă la urma urmelor?

duminică, 3 februarie 2013

V-am sunat si ieri...........


Stam eu aşa şi mă gândeam, că în ultima vreme stau şi gândesc de zici că s-o prădat lumea de filozofi şi am rămas numai eu să salvez situaţia, cam cât de idiot trebuie să fii să pricepi că accesul la numărul de telefon mobil al cuiva nu e o permisiune să-l foloseşti 24 de ore din 24 , 7 zile pe săptămână.
Bine, mai există o variantă, adică să nu fii idiot ci numai extrem de nesimţit.
Să pricepeţi de la ce m-a apucat de data asta. Eu muncesc, ştiu e ditamai surpriza având în vedere cât timp petrec pe aici, dar chiar muncesc, 5 zile pe săptămână minim 10 ore pe zi contact cu clienţii, adică de luni până vineri de la orele 8 la orele 18 răspund la mobil. Dacă nu pot atunci sun eu înapoi când am terminat, în astea 5 zile la telefon pot fi găsită chiar şi până la orele 19. După aia nu, că mai urmează şi munca fără clienţi, adică perioada aia în care citesc, caut soluţii, pregătesc ziua următoare, mno că dacă-mi plăcea şcoala nu mai făceam teme toată viaţa.
După mintea mea 10-11 ore pe zi în care să mă poţi găsi e suficient, în week-end nu muncesc, nu cu publicul adică, fiindcă sâmbăta îmi continui partea aia cu temele, cumva în timpul săptămânii timpul fiind insuficient.
Fiecărui om cu care lucrez îi menţionez acest detaliu după orele 19 şi în week-end nu mă sunaţi că o faceţi degeaba.
Numai că de ce m-ar asculta ei? Şi acum întreb şi eu retoric, faptul că ai numărul acela de telefon crezi că te face cel mai bun prieten al meu căruia i-aş răspunde oricând? Crezi că dacă băncile, magazinele, instituţiile publice etc au un program de funcţionare, deşi ar avea la urma urmelor posibilitatea de a angaja şi tură de noapte numai aşa de dragul soluţionării problemelor insomniacilor, eu care sunt un om pot funcţiona permanent?
Dacă ştiai de 4 săptămâni că luni ai ceva de rezolvat duminică pe la orele 13 ţi se pare ok să mă suni şi să-mi scrii sms-uri? Aaaaa mi-ai trimis un email?
Uite o surpriză pentru tine, mă doare în bascheţi, e duminică la prânz, poate iau prânzul în familie, poate gătesc, poate mă joc şi eu cu copilul pe care aproape nu am timp să-l văd pentru că în restul săptămânii muncesc.
Da, ştiu, problema ta e importantă, un adevărat furuncul al Universului, da’ ştii ce? Aşa era şi joi, şi vineri, şi săptămâna trecută în timpul programului. Ce anume te-a împiedicat să-mi scrii emailuri graţioase atunci?
Dacă tu vrei să-ţi rezolv problema pentru ca viaţa ta să decurgă fericit de aici încolo, nu crezi că aş putea şi eu să-mi trăiesc viaţa mea 2 zile pe săptămână? O viaţă în care să mă ocup de ale mele?
Aceeaşi chestie e valabilă şi pentru ăia harnicii care cad din pat la 5 dimineaţa şi al 6 mă sună pe mine să mă întrebe diverse, să ştiţi că salutările trimise entuziaste decedaţilor din familia dumneavoastră pe linie maternă nu au fost o eroare, le susţin şi acum, dacă al 6 dimineaţa n-ai somn în loc să mă suni pe mine mergi de aprinde o lumânare morţilor cu pricina.
Dacă ţi se pare că programul meu de lucru e absurd te rog, adresează-te la ghişeul următor, sau mai bine când te mai apucă cheful să mă suni la 11 noaptea, duminica sau  la 6 dimineaţa îmbracă-te şi mergi afară să cumperi o plăcintă cu brânză, să plăteşti factura la curent sau să-mi achiţi urgent un ordin de plată cu preţul unei consultaţii la ore idioate.
Cum? Nici una din cele de mai sus nu e posibilă pentru că oamenii ăia nu lucrează al aşa ore? Mno culmea nici eu.
Aaaaa şi dacă tot ai comis prostia când vorbim te rog nu-mi mai spune „V-am tot sunat ieri” ştiu şi singură că te-ai comportat ca un măgar şi tare mă tem că dacă mă provoci uit tot ce am învăţat la cursurile de controlare a nervilor şi te las fără cap, oricum nu-l foloseşti. 
Aşa că încă şăd şi mă întreb, deşi aş avea şi altele de făcut chestia asta cu hai să sunăm la 2 noaptea e prostie sau culmea nesimţirii? 

Doctor in macarons


Aseară ascultam cu jumătate de ureche o emisiune, nu spun care, dacă vă prindeţi bine, dacă nu şi mai bine. Şi urechii mele neatente i-a fost dat să audă „Vă rog, eu am un doctorat în macarons”, logic de aici m-a pocnit gânditul al tema asta.
Să ne lămurim, îmi place să gătesc, unul din proiectele începute, dar lăsate un pic în aşteptare, din mai multe şi complexe cauze este un blog de gătit, chiar pricep cum vine asta cu plăcerea de a sta în bucătărie descântând neşte oale dar de aici până la doctorat în macarons e cale lungă.
În cazul în care nu ştiţi macarons e o prăjitură pe bază de bezea şi praf de migdale, foarte franţuzească şi foarte bună.

În prima etapă am crezut că omul foloseşte o metaforă aşa că am căutat pe google, ei bine titlul există. Chiar sunt locuri în care nu poţi fi angajat dacă nu prezinţi între alte calificări un doctorat în macarons.
Într-o vreme mie, doctoratul acesta mi se părea o treabă serioasă, pentru obţinerea căruia trebuia să citeşti mult, să munceşti mult iar la final cărţulia aia rezultată din cele de mai sus să ducă dacă nu la reinventarea temei de care te ocupi măcar la înţelegerea ei mai bună.
După aia Dumnezeu mi-a pus mâna în cap şi am cunoscut doctori în diverse care nu ştiu cu ce se mănâncă subiectul în care sunt doctori şi mi-am mai reconsiderat poziţia dar totuşi cred până în ziua de azi că toată isprava trebuie încununată de producerea unei cărticele numită teză de doctorat şi care musai trebe’ să treacă de 70 de pagini.
Ei bine nu pricep ce poţi scrie despre macarons în atâta hârtie.
Bonus mi-au venit în minte scandalurile verii trecute despre lucrările de doctorat plagiate, la vremea aia m-am gândit în apărarea acuzaţilor şi Ponta şi Kovesi, eu fiind impartială de felul meu, că e greu al naibii să scrii ceva nou, care nu s-a spus într-o formă sau alta despre nişte instituţii juridice, care or fi fost ele, că habar n-am de ce s-au ocupat domnii doctori în drept.
Acum stau şi mă gândesc: în condiţiile în care pentru a-ţi reuşi macarons-ul trebuie să respecţi cu stricteţe ingredientele în sine, cantităţile lor şi etapele procesului cam ce ai putea tu să reinventezi. Cum ai putea să faci lucrarea ta de doctorat să fie diferită de a celui de alături?
Am ajuns la concluzia că nu prea poţi, că al deserturile astea delicate dacă modifici temperatura de coacere cu juma de grad sunt şanse să se aleagă praful, aşa că sper să existe mai mult de un român doctor în macarons şi sper din tot sufletul ca atunci când va începe scandalul plagiatului pentru diplomele lor de doctor, rezultatul să fie stabilit pe cale de plebiscit cu degustare pentru participanţii al vot.


sâmbătă, 2 februarie 2013

Cum să creşti traficul pe blog


Observ că sunt din ce în ce mai multe blogurile pe care nu aveam de gând să le scriu, adică pierdute sunt timpurile în care bibileam o frază vreo 3 zile în capul meu pentru a pune apoi frumos pe blog un post sfâşietor despre vreo filozofală durere.
Acum scriu în baza unor inspiraţii instantanee, ori am devenit geniu ori am înnebunit, în fond nici la Eminescu nu s-au lămurit cu treaba asta încă.
Pe bune, io mi-s leneşă, îmi găsesc greu inspiraţia, am conversaţii nesfârşite cu mine însămi despre să facem aia sau să nu facem, o fi bine sa ne ocupam de povestea asta sau nu. Dar, aşa cum povesteam în alte bloguri am prieteni. La capitolul „Da’ tu de ce nu mai scrii nimic?” excelează Maurice. Evident asta în condiţiile în care eu scriu măcar de trei ori pe săptămână iar ea nu scrie nici o listă de cumpărături.
Şi gândindu-mă aşa la motivele pentru care nu scriu eu, am ajuns la motivele pentru care scriu alţii şi am zis să arunc şi eu un ochi, doi prin blogosferă să văd cu ce ne ocupăm.
De aici la a ajunge la ideea că eu n-am trafic, n-am comentarii şi deci îs inexistentă a fost un pas infim pentru omenire şi uite aşa într-o sâmbătă foarte calmă şi liniştită, am ajuns să caut leacuri de crescut traficul.
Deja am scris jumătate de blog şi nu am spus nimic nu-i aşa? Nu-i bai  tehnica asta am luat-o de pe blogurile care te învaţă să faci bani mulţi online. Ca să revin la oile noastre, traficul se poate obţine dând titluri inspirate articolelor tale.
1.     Cum să faci bani mulţi pe net fără efort.
2.     Cum să îl/o recâştigi pe fostul/fosta.
3.     Cum să slăbeşti fără dietă şi fără mişcare
4.     Cum să devii  educat fără să citeşti.
5.     Cum scapi de acnee.
Cauţi o problemă frecventă, căreia nu i-a găsit nimeni rezolvarea şi scrii un tutorial în care de fapt nu spui nimic dar dai impresia că ai înghiţit piatra filozofală şi ai acces la toate secretele universului.
Traficul se mai poate obţine folosind numere in titluri.
10 filme de văzut anul acesta
25 de cărţi de citit pentru a deveni mai deştept
5 metode de a învăţa în 24 de ore toată materia pentru bacalaureat.
La genul acesta de articole putem folosi variantele
Lasă-te de fumat/băut/ pierdut vremea în 5 paşi.
Se mai poate obţine trafic legând articolul de numele unei celebrităţi locale, aş da exemple dar nu-mi vine în minte nici o vedetă reală de prin zonă.
O altă variantă minunată este exprimarea unui punct de vedere clar asupra unei probleme extrem de controversate, dacă se poate cu o tentă misogină sau misandră sau homofobă, aţi prins voi ideea.
Şi numai pentru a mă lămuri asupra justeţei opiniilor mele îmi voi boteza acest articol în consecinţă
Ne auzim la când m-o pocni iar inspiraţia 

Ziua Cârtiţei


Azi e 2 februarie, in caz că nu ştiaţi, azi urşii fac o pauză de hibernare, ies din bârlog şi îşi caută umbra, dacă îşi văd coada atunci mai sunt 6 săptămâni de iarnă şi se întorc al somn, dacă nu consideră că a venit primăvară. Cel puţin aşa se spune în partea mea de lume.
Şi văzând-o azi pe bunică-mea atentă să vadă dacă e soare au ba mi-am adus aminte de un film Ziua Cârtiţei în care are loc o poveste meteo similară a americanilor, numai că ei folosesc o cârtiţă, pe nume Phil dacă nu mă înşel.
Nu-mi vine să cred că filmul face 20 de ani în 2013, în ultima vreme nu-mi mai dau seama cât ţi cum de repede trece timpul.
Numai eu ştiu cât mi-am dorit şi încă îmi doresc o zi a cârtiţei ca aia din film. Nu că m-ar interesa în mod deosebit previziunea meteo, dar pe lângă asta filmul spune povestea unui reporter insuportabil plecat să facă un reportaj despre acest eveniment.
Omul este clar nefericit din cauza asta şi din cauza a multe alte mărunte aspecte ale vieţii lui la fel de mărunte. Aşa că după ce trece cu chin si vai prin ziua cârtiţei, a doua zi de dimineaţă se trezeşte pentru a descoperi că a luat-o de la capăt. Că oamenii spun ce au spus cu o zi în urmă, fac ce ai făcut cu o zi în urmă, iar el e blocat în orăşelul respectiv pentru o eternitate.
Ştiu că la prima vedere pare un blestem dar până la urmă se dovedeşte o binecuvântare, chiar nu v-ar plăcea să dispuneţi de o infinitate în care să învăţaţi tot ce nu aveaţi timp, să vă relaxaţi aşa cum nu vă permiteţi de obicei, să ştii că orice ai face azi mâine o vei lua de la capăt fix din acelaşi loc, că orice greşeală va fi nu uitată de către ceilalţi ci inexistentă.
Mă gândesc la toate lucrurile pe care aş putea să le fac într-o zi din asta nesfârşită aşa cum şi reporterul le-a făcut, a învăţat să cânte al pian, să acorde primul ajutor, a reuşit să o cunoască pe femeia de lângă el, şi-a schimbat viziunea despre viaţă.
Bine, la o adică nimic nu mă împiedică să îmi schimb viziunea şi în zilele obişnuite, uneori e suficient să-ţi aduci aminte că lumea nu se va prăbuşi dacă tu întârzii 5 minute, dacă azi nu ştergi praful, dacă pierzi un deadline,
E suficient să-ţi dai seama că tu este mai mult decât averea ta, familia ta, oamenii pe car îi iubeşti, că indiferent ce  sau pe cine ai pierde tu vei rămâne complet şi cu aceeaşi capacitate de a fi fericit dintotdeauna.
Numai că toate astea ar fi muuult mai uşor de atins într-o zi a cârtiţei.