miercuri, 16 ianuarie 2013

Ziua Z


Azi a fost Ziua Z. Mno, amu’ cine mă cunoaşte să nu facă infarct de corazon sau altă boală cardio vasculară periculoasă şi să nu-şi imagineze că lui Zoe i-a venit brusc mintea la cap şi a realizat ce miracol e că mai sunt prin zona lui. Nici măcar Dumnezeu nu ştie când o avea loc evenimentul acesta şi doar e el omniprezent, omniscient, omnipotent şi o grămadă de alte omni.
Buuun prezentare de caz, în fiecare zi în care merg la lucru dimineţile mele sunt complet normale, adică pe la 7,30 o prietenă mă încarcă în maşină din faţa casei şi mă depozitează la vreo 10 minute de mers pe jos de birou. De acolo prin forţe proprii reuşesc să ajung la lucru pe la 8 fără 10, plus minus un minut şi epuizată de efort mai trag un somnic pe canapea că până la 9 oricum nu am ce face.
Drept urmare drumul acela de 10 minute îl fac pe modului sleepwalking, încet, cu grijă ca nu cumva să mă trezesc. Şi cam asta făceam şi de dimineaţă, mergeam aşe cu gândurile mele, a se citi semnul de carte la visul întrerupt să ştiu de unde s-o iau de la cap ajunsă la lucru.
Vedeam trecând pe lângă mine cu viteză de melc maşini în care alţi oameni dormeau în drum spre slujbele lor, spre şcoală sau spre ce or fi dormind ei şi cu 90% din creier îmi ţeseam mai departe visul. Cred că în dimineaţa asta era acela în care îmi deschid eu atelier de trişcotaje hand made în Bulgaria să eludez finanţele statului român, încă nu ştiu dacă îmi place mai mult ideea de lucruri drăguţe produse astfel sau eludarea fiscului.
Şi cum mergeam aşa am văzut-o, maşina fatală, am ştiut de când  a dat colţul ca în filmele alea de suspans psihologic, a mers încet, că oricum era coadă în faţa ei şi am văzut în slow motion cum roata a intrat într-o groapă cu apă, mi-a trecut prin cap „aaaa deci aşa se face faza asta în filme” şi apoi stropii de apă rece cu noroi la purtător erau dintr-o dată peste tot, pe faţă, în păr, pe palton. Pentru cei de pe cizme trebuie să-mi asum răspunderea măcar parţial că aşa graţios merg încât e imposibil să nu ajung întotdeauna cu încălţările pline de stropi de noroi.
Şi deşi în mintea mea se derulau mai departe scene  multiple din filme în care muuulte dive trecuseră prin osârdia asta ( frate acesta chiar e un loc comun în filme, adică imediat ce vrea regizorul să sublinieze gros în ce stare jalnică eşti jap, trece o maşină şi te face tot un noroi) şi făceau neşte crize de nervi vezuviene, eu am avut o reacţie care m-a surprins şi pe mine. M-a luat râsul, nu acces din acela de şoc în care râzi să nu plângi că ai tu un şurub pus aiurea la nervi, nu, un râs calm, potolit, de parcă taman împărţisem cine ştie ce glumă bună cu  Universul.
Şi atunci m-a pocnit revelaţia, în sfârşit a venit ziua Z de la Zen în viaţa mea, dacă asta nu a reuşit să provoace nici măcar un pui stingher de nerv, nici măcar un salut cald pentru mama şoferului şi rudele ei, în principal cele deja decedate, probabil că am trecut deja prin etapa iluminării, numa’ că nu m-am prins când a avut loc şi de aici încolo urmează numai lucruri extraformifantastice.
Deja văd cum se prefigurează un nou vis la orizont, cel în care o ceată de tibetani raşi in cap,  în robe portocalii şi zâmbete cu ochii mici îmi bat la uşă să mă anunţe că sunt ultima reîncarnare a lui Buda, mda chiar să verific în ce condiţii trăieşte de fapt Dalai Lama că s-ar putea să prefer un spirit ceva mai iubitor de prosperitate.
Hai că fug să dau un sărci pe goagăl.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis