luni, 7 ianuarie 2013

Revelatii cotidiene


Ok, mi-a luat 34 de ani şi aproape 6 luni, de fapt numai 34, dacă mă gândesc bine în ciuda inteligenţei mele efectiv ieşită sin comun, în primele 6 luni de viaţă nu am priceput mare lucru deşi am învăţa multe, deci mi-a luat tot timpul acesta până când am ajuns să înţeleg nişte lucruri simple, care ar trebui să ne fie predate de la grădiniţă deşi, probabil, ar fi inutil.
 Sunt chestii pe care o bibliotecă întreagă de filozofi, mai mult sau mai puţin clasici, nu te va face să le pricepi pentru că teoria e una şi practica e cu totul alta.
Şi totuşi am reuşit, undeva pe la ora 15,30 azi în mijlocul unui vânt cu ceva fulgi, în timp ce mă întrebam de ce nu mai ajunge autobuzul în staţie, am avut revelaţia vieţii mele. Că îmi mâncam inutil ore din viaţa mea pentru a plăti prostia, indiferenţa, nesimţirea, nu contează foarte tare cum o catalogăm, a altcuiva.
Adică nu crez că mie mi-o făcut Doamne Doamne cadou vreo două vieţi, una din care să consum nervi pentru greşelile altora şi una în care să mă distrez. Nope, îs destul de sigură că nu mi-a dat decât una din care probabil jumătate s-a dus şi din care recunosc am pierdut suficient plătind alegerile altora.
Am căzut în păcatul comun al oamenilor, m-am complicat. Nu se ştie unde de-a lungul involuţiei noastre către fiinţele care suntem azi, şi nu, nu am greşit, dacă aveţi impresia că am fi evoluat vă aflaţi într-o mare eroare,  am ales să învăţăm să ne complicăm.
În jurul nostru natura se desfăşoară după ritmuri simple, bine stabilite şi care nu necesită efort, celelalte fiinţe nu sunt în căutarea fericirii, motiv pentru care au găsit-o de mult. Iarba nu îşi planifică creşterea, cireşii nu stau ore întregi în faţa unei oglinzi să îţi aranjeze florile, o fac fără efort şi din cauza asta le iese perfect, pentru că nu se întreabă niciodată dar dacă.
Noi avem nevoie de atât de multe, avem nevoie de ceasuri pentru a ne planifica viaţa, avem nevoie de telefoane mai inteligente decât noi, de calculatoare şi conexiuni la internet din păcate mai degrabă pentru a vorbi decât pentru a comunica. Şi mai ales, avem nevoie de ceilalţi, ne aşteptăm ca răspunsurile să vină de la ei, rezolvările să vină din altă parte, efortul să nu ne aparţină.
Când ceilalţi nu se ridică la înălţimea aşteptărilor noastre descoperim că suntem nefericiţi şi greşim. În reacţia asta automată la o împrejurare sunt două greşeli una după alta. Prima că nu  înflorim de unii singuri, ceilalţi sunt numai opţiuni, pot alege să stea în jurul nostru sau pot alege să plece dar dacă tu ai înţeles cine eşti fericirea ta nu va putea fi umbrită de asta. A doua că alegem să plătim cu ore de nervi şi gânduri din viaţa noastră, cu nopţi de nesomn şi depresii alegerile altcuiva.
Şi uite aşa, în timp ce aşteptam autobuzul am descoperit că am ajuns în sfârşit acolo unde trebuie, că pot fi fericită indiferent de ce fac ceilalţi şi că pot să îmi aleg conştient starea emoţională în care să mă scald şi pe cale de consecinţă viaţa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis